SUFLET ROMÂNESC

Am sărit să-mi apăr țara, Am depus un jurământ Și-am căzut ucis de-un frate, Jos, cu fața la pământ L-am udat cu stropi de sânge Și cu lacrimi l-am udat Maică-mea acasă plânge Și nu-i nimeni vinovat Zac pe umerele crucii Jerbe și cununi de flori Necuvântă politrucii Nesistemul de valori. Devalorizați de-a pururi Trădători și trădătoare Conștiințele-ncărcate Se târăsc în continuare Printre stive de cadavre Ce le-atârnă greu în minte Implorând iertarea-n taină Sufletelor adormite După ceacănele sorții Noi eroii, morții vii Vă dorim o viață lungă! Și, să nu puteți muri!

Pământul nostru sfânt ierta-ne-vei vreodată ? Te-am părăsit răbdând nedreaptă judecată Străinilor dispreţul, privirea cea de sus, Cuvântul de ocară simţit dar netradus, Ca rudă mai săracă a fratelui... Apus. Tratat cu umilinţă văzut ca indecent, În Marea de Sodome de frați din occident Aflați la ananghie și-n pană de curent, Primiți cu bucurie, dar nu fără patent. Imaginea de foame pe chipuri afişată, Parolă de-nchinare, de naţie trădată, Străin vei fi de-a pururi, străin între străini, Cu paşaport de traistă, ca floarea între spini. Nu suntem demni de milă, suntem cu vechi istorii! Din faşă-n Europa, cu nume şi cu glorii ! Pământule ne iartă, că ne-am pierdut cu firea, De vină e systemul, ne-alungă... stăpânirea.

Ne era scris pe steag unire Și-am decupat drapelul sfânt Şi n-am ştiut să umplem locul Şi n-am ştiut cu ce cuvânt. Iar gaura-n drapel, rămâne Şi tu slujeşti la alţi stăpâni. L-ai decupat şi-aşa rămâne, De douăzeci de ani amâni Cu fapte să-ntărești cuvântul, Și setimentul cel profund. Să te aşezi pe vatra ţării, Să pui un petec în rotund. Iar vinovații-s fără vină Stegarul singur vinovat. L-ai împușcat în ziua sfântă C-o lovitură de palat Ai defilat apoi prin lume Lăsând de gardă la drapel Un ucigaș de sfinți renume Și-o țară-ntreagă șantier Iar între două paralele Simbolul României Mari La mijloc între două rele Precum Isus între tâlhari. Dar grozăvia-i pe sfârşite Iar gaura de la drapel Se-acoperă cu vechea stema Și-un spirit va renaşte-n el, Cum a-nviat în zi de Paște Isus Hristos în cimitir Din toată țara învia-vom De prin orașele martir Căci l-am scăpat de steagul roşu Perechea, ce l-a ruşinat, Lungindu-i

E unu decembre, salut România! E ziua de noi consacrată, români, Unirii celei mari, săvârşită la Alba, Serbată de-atunci de românii stăpâni. Şi an după an memorată de-a pururi, În inimi şi-n minţi, adevăr din străbuni, E unu decembre, salut România, Alarma porneşte, deşteptarea români! E unu decembre, salut România ! Trosnesc artificii pe cerul senin Fanfara-ntonează ,, Deşteptarea române” Iar mulţimea în transă lăcrimarea-şi reţine Şi-un frate identifici pentr-o clipă-n vecin. Un hohot e imnul ce-n talgere sună, De plans ori de râs, de ascend ori declin, E unu decembre, salut România! Cum ai fost şi cum eşti, noi oricum te iubim! E unu decembre, salut România! Întregirea de ţară pentru neamul creştin, E-nvierea din noapte cu pâine şi vin, România-nviată din somnul de moarte, Barbari de tirani şi acum o combin’. Îi vedem stând drepţi şi cu mâna la piepturi, Însă mintea le umblă la afaceri şi chefuri, E unu decembre, salut Români

Suntem îngenunchiați de voi, voi cei ce încă ne conduceți….. vrem să ne scoateți din nevoi. dar sunteți reci și țara o distrugeți. Curg lacrimile României sfinte, plâng strigătele oropsiților români, se-ndreaptă către cei ce astăzi n-au în minte, decât de ei, de banii lor și ai lor păgâni. Suntem îngenunchiați în rugă, la tine Doamne tot venim plângând. ne-am săturat de cei ce ne subjugă, de secole pe sfântul meu pământ.  Suntem îngenunchiați, Stăpâne. Tu, Doamne, doar tu o să alegi…. pe noi…. pe ei și poate mâine, de greu blestem să ne dezlegi. Vor da socoată poate, Ție, Doamne, noi suntem simpli, fără apărare…. le cerem zilnic să ne fie bine …. vrem să trăim ca oameni, nu ca niște fiare.

zborul lui Brâncuși în ceruri, visele pierdute-n haos, ana lui manole-n zid, eminesciene plaiuri, lupta lui cu baiazid, cântecele din caval, ciobănașul mioritic, toate au simbolul mitic, blagianul vale –deal, românescul ideal. o coloană infinită peste suflet de român, dorul lui pierdut în doine, ce în suflet ne rămân. luna răsărită-n noapte, peste fildeșul zăpezii, grânele din vară coapte lacuri de argint în codru unde se adapă iezii. taine noi săpate-n ceruri spre visări de viitor, un popor martir pe veci ce va naște alt popor. luni, 10 decembrie 2012

Ma cuprinde-acuma, iarăși, boala Noptilor ce vin asa pustii Plange-n pasii din alei iar toamna Lacrimand in frunze aramii. Nostalgia e la ea acasa Sfintii ma-nconjoara din pereti Noptile cu mine stau la masa Gandurile parca sunt ereti Cerul meu privat mi-l sfasiara Sufletul insangerand in zori Pasarile ce-au ramas mai zboara Peste-un timp de refuzate flori Pe-undeva a nepasare ninge Frigul ma invaluie avan Numai ingerul din mine plange Repetarea fiecarui an Fata cu chibrituri sta in strada Incalzeste trupul in caus Stelele ce-au inceput sa cada Fluturi sunt in vantul jucaus Sfintii cant-acum la manastire Bocetul se urca-ntunecat In protestul lor pentru iubire Ingerii si Raiul au plecat Ninge peste noi a ispasire Umbrele s-au ghemuit la colt Printre ramuri colindand subtire Vantul plange clipa celor morti Iarna peste suflet da navala Cenusiu si alb e imprejur Vreau din cer scanteia cea banala A iubiri

Sunt deranjat de-atâta suferinţă Sunt obosit de-atâta plagiat Se fură-n codru ca o neputinţă De parcă am trăi-n matriarhat Fanele mele duc acum războaie Se umplu cu cerneli din călimări Doar eu mă plimb cu versul prin odaie Şi-n lung şi-n lat deschid mereu cărări Femeile se păruie domoale Aduc acuze prin bucătării Ştergându-se cu mâinile de poale Taie discordiile în felii Se bat apoi în supe şi castroane Azvârle ozn-uri farfurii Mai dă-mi iubito două trei crutoane Şi-alte dovezi trecute mărturii Am să continui scrisul la balade Să ştiu când sunt apoi revendicat Ţara sub talpa versului mă arde Dar totuşi scriu ca un aristocrat Hai să încingem hora generală A celora care tăcuţi se bat Te las iubito să îmi stai în poală De păruială astăzi te-am scăpat Rămâne ora cea cu ochii vineţi Şi gustul meu din gură cel amar Pe cel ce vine eu vă rog să-l ţineţi Decât lovit mai bine-am să mă car E liniştea din nou pat

Noi suntem cei care am fost Aceeasi oameni vechi prostiti Ne-ati luat din paine fara rost Si-acum ramas-am obiditi In Cadillac alesii trec Cu umbre prefacute-n mir Vorbesc din varful limbii sec Abia prezentul il respir Amanta s-a intins lasciv Triunghiul nu e reformat El i-a bagat mana la tiv Si la pomana a plecat Iluzii vaste risipind Celor mai prosti si mai creduli Plin de minciuna picotind Ia vezi mai coane ce mai furi Se urca vila ca un mal Pe-aceia care dorm in sant El parca sta sus pe un cal Pe foamea celui fara sfant Si lumnea se imparte iar In cei bogati si in misei A crede lipsa e de har Eu nu-i mai cred de mult pe ei

N-am nicio iarnă-n buletin Şi cred că n-am nici vise Pe care-aş vrea să ţi le-nchin, Cu florile ucise. Nu am nici urmă de-amintire Şi rece plâng doar norii, Încet de reci, mă picură safire Ce îmi adorm fiorii. N-am nicio lacrimă să-ţi dau Să o săruţi în noapte, Închise-n suflet, eu mai vreau Poverile de şoapte. Nici mângâieri eu nu mai am Să mângâi linişti de-apus, Sărutul eu ţi-l las pe geam Şi-n nopate-s dus. Nici paşi să fac eu nu mai pot, Am mersul încuiat În turn de fildeş şi socot, C-aşa mi-e dat. Nu am nici scară către cer, Să urc privind de sus, Speranţele ce mor, stingher, În sufletul apus. Nu am frumoasă rugaciune, Să ţi-o închin, regesc, Păşesc tăcut în altă lume Şi încă te iubesc.

umbra în apă : ţi-ai  uitat umbra în apa despletită şi goală femeie balsam (nu te cunosc nu vreau să te aud ) trupul tău e o mare acoperită de alge care îmi luminează      frigul     zilele    anii                                                              ( pe                când                       eu      respirând      îl      rog      pe Dumnezeu                   să-mi                      fie                   numai                      mie                     voce numai în iubire să-mi prefacă ura ) în loc de p.s (trei decembrie douămiidoişpe - imagini cu scoici şi melci şi femei la malul mării ) : tandră precum un trandafir făr’ de fir şi c-un sex descuiat cu aceeaşi cheie cu parfum de patrafir luni trei decembrie douămiidoişpe o femeie aproape femeie dar nici preafemeie îmi scurtcircuitează anotimpul cel bun îmbălsămat doar în vin şi pelin (pelin beau pelin mănânc) cotcodăcind temporar şi aproape

Dacia a-mbătrânit postum, Zorile, cu sânge, o inundă, Au căzut câțiva uitați pe drum, Iar Zamolxis vrea să îi ascundă. Printre arborii înfipți în cer, Vin păgânii să ne ceară apă, S-or lupta cu moșul nostru Ger, Să vedem, la urmă, cine scapă. Sabia încovoiată taie Umbrele din noaptea cu dușmani, Au căzut în spuza din odaie Florile uscate din castani. Decebal, pe cal, împărătește, Umbra lui, prin vremi, o poartă lin, Țara asta încă o sfințește Cu paharul înmuiat în vin. Fug dușmanii ce-au venit hoțește, Urmele, în urmă, sângerând, Decebal șade Dumnezeiește, Cu Zamolxis, din pocale, bând. Dunărea de val se înfioară, Răsturnând al vremilor barcaz. Timpul, peste lumea asta, zboară Într-un ceas oprit la amiaz’. Dă-ne, Doamne, ca și ieri, o pâine Și îi iartă pe cei păcătoși, Doar dușmanii latră ca un câine Și acum, ca și-n trecut, setoși. Apără-ne, Doamne, de păcate Apără-ne de ispita rea Și pe cer urcă sus în cetate Viitorul, luminândă stea.

În cine se mută lumina, o inimă în piatră neatinsă de ape băute de curcubeu? În cine încărunţeşte cuvântul aşteaptând să-i spun ultimul gând mai presus de mine? Dincolo de toate dimineaţa mereu inimă căzută din cer o culeg cu palmele. O pun peste buzele nopţii care-şi aleg regina dintre flori pământene Şi totu-i fierbine, un râu de sânge urcă în munţii Daciei.

Este ziua țării noastre  și asistăm ca la priveghi,  însă morții-s leșuri vii  ce se zbat să între-n față,  călcând pe cei neputiincioși  să prind-o farfurie caldă  de fasole cu cârnați  și o gură de rachiu  în semn de tristă pomenire  a unui neam înfometat.  sobor de preoți pântecoși,  fornăind din evanghelii  aceleași fraze desuete,  cădelnițează în deșert,  iar prostimea, -n patru labe, sărută poale de bărbați... vor sosi cârmuitorii,  plesnind de trai îmbelșugat,  în țoale lucii de paradă,  mimând o sărbătoare sfântă,  norodului să-i cate-n voie. pe deasupra suflă vântul  în drapelul inocent,  mirosind a naftalină  și cearșafuri de bordel. iar fanfara militară,  opintindu-se-n alămuri,  cu un imn de somnolență îi trezește pe dușmani, alintându-i pe eroi.  și norodul se înfruptă,  dezlegați fiind de post,  cu cârnații, din fasole,  expirați cu usturoi  și cu gărgărițe fierte  aburite cu rachiu.

Răsună-n cetate bucurie, s-aude până-n cer într-un moment  de neuitat de-nsemnată biruinţă  înfăţişând pe masă suferinţa  şi  stralucirea  românească… Pâinea şi sarea.

La porţi străine, azi, cerşim cuminţi, Şi porţile, din zi, în zi-s mai ferecate, Iar sufletul ni-l vindem pe arginţi, Târându-ne-n genunchi şi coate ! Bisericile nu mai au altare, Ne închinăm la idolii din Vest, Şi suntem jefuiţi ca-n drumul mare, Şi totusi, noi trăim la Est ! Iar Europa, nu e o himeră, E doar un spaţiu-n care existăm, Avem un loc pe hartă şi un nume, Şi-n fiecare zi le întinăm ! Întindem mese pentru vagabonzii, Veniţi de peste mări şi ţări, Şi-i strângem lângă noi, pe toţi nerozii, Şi le clădim averea din sudori ! Şi orice palmă de pământ se vinde, Cu bunii şi străbunii ce-au luptat, Şi-i simt cum plâng, măicuţă, în morminte, De jalea unui neam ce i-a uitat !