SUFLET ROMÂNESC (II)

           „Poate că prietenii din Arta Conversației ar trebui să repete la Târgu-Jiu gestul lui Nicolae Iorga, singurul care a avut fericita idee să extragă din psalmii patriotici ai lui Dosoftei versurile care puteau întări sentimentul patriotic, dorința de victorie împotriva dușmanului care ne invadase în acel an deosebit de greu al războiului nostru pentru întregirea neamului. Nicolae Iorga a tipărit psalmii patriotici într-o broșură de format mic, pentru buzunarul de la piept al ostașului și le-a difuzat pe front, pentru soldații români, într-un moment crucial din istorie.
Oare cum ar arăta „ostașii" spirituali ai Artei Conversației, purtând la Târgu-Jiu, în buzunarele inimii, broșura Suflet românesc?!“

Stella Anghel

GEO GALETARU, Dudeștii Noi, Timiș, România

Motivația juriului:

„Expresivitate originală, vibrantă și elevată a poeziei patriotice românești actuale autentice!” 

Raul Constantinescu

„Stăpân pe mijloacele sale de expresie.“  

Spiridon Popescu, președintele juriului

LA STEAUA LIMBII ROMÂNE

Ca o umbră piere veacul,

Peste noi îşi trece-aripa,

Veşnicia ta rămâne

Să ne-nmiresmeze clipa,

Blând să ningă cu vocale

Pe acest tărâm-minune,

Mântuită gura noastră

Ţie doar ţi se supune,

Priveghind la steaua care

Lăcrimează-n înserare,

Pruncii îşi îmbracă straiul

De cuvinte dulci-amare,

Prea plecaţi supuşi îţi suntem,

Vinovaţi de-o grea iubire,

De când te-am văzut suită

Pe un lemn de răstignire,

Într-o mută adorare

Flacăra ta ne-nveşmântă

Şi atunci durerea însăşi

E-o fântână care cântă,

Căci tu ştii porunca sacră

Rostuită-n fiecare,

Când ne pierdem pe sub crânguri,

Duşi de-o cosmică visare,

Peste vămi şi peste fire,

Pe când toate se preschimbă,

Numai tu rămâi de-a pururi,

Maica noastră, dulce Limbă,

Nu mai vrem icoana-ţi sfântă

Pe la-nstrăinate uşi,

De-acum suntem pe vecie

Prea plecaţii tăi supuşi...

GRAIUL

Adie-n lume graiul, păstoru-acesta blând,

Albinele îl poartă cu mierea prin văzduhuri

Şi-un vânt îl poticneşte uşor, din când în când,

Şi crinii îl dezmiardă şi îl respiră duhuri,

Cât pacea sapă cuiburi şi lacrimi nu mai sunt

Decât a semn de nuntă miresei din pridvor,

El e un fulger sacru ce suie din pământ,

În cer să tălmăcească iubirea-ntr-un izvor,

Sămânţa lină curgă-i în albii până-n veac,

Cât mai rămân sub vetre bătrânii albi şi buni,

Cât pruncii-i sorb mireasma şi de uimire tac, 

Simţind în cerul gurii cum viscolesc minuni...

ISTORIE

Vii din adânc de veacuri şi din adânc de fire,

Prin foşnetul seminţei ce-şi suie seva-n grâuri.

Pe fruntea ta şi cerul se-opreşte să-ţi respire

Mireasma migratoare de arbori şi de râuri...

Şi nu ştim alte locuri mai pline de visare,

Şi nici nu vrem pe alţii pe-aici să mai cuteze,

Când infinitul nostru e-un petec sfânt de zare,

Sub care-n loc de tunuri, ard crini pe metereze...

Un neam întreg aicea şi-a pus pecetea sfântă

Şi-a înălţat pridvoare, cu gândul să rămână,

Cât codrul încă-i verde şi mierlele mai cântă

O doină tânjitoare în Patria Română,

Cât, din adânc de veacuri şi din adânc de fire,

Străbunii ne mai cheamă să le-ascultăm cuvântul,

Cât mai tresar de veghe martirii-n cimitire,

Iar lecţia lor aspră ne-o spune-ncet pământul...

ROMIȚA MĂLINA CONSTANTIN, Mogoșoaia, Ilfov, România

SCRISOARE PESTE PRUT

Din țara mumă, frate, îți răspund
Să-ți spun că noi gustăm același dor;
Să împărțim o pită și același prund
Sub cerul meu și-al tău – un tricolor!

Pe limba noastră cântă ciocârlia
În spic de grâu și-albastru Voroneț
Să ne numim români în România
Așa cum ne chema-n letopiseț

Eu te-am avut în inimă mereu
Și rana mea de-atunci a sângerat
De-a dreapta am purtat un Dumnezeu
Ce știe cum că tu îmi ești fârtat.

Nu plânge frate! Vremea a venit
Să trecem peste Prut cu flori!
Ni s-or iubi copiii spre zenit
Ținând în brațe, scumpe, dragi comori

O limbă mumă, o Dacie și-un scut
Un Vieru Gheorghe și un Eminescu
Nu plânge frate! Știu că te-a durut
Pe casa ta s-a pus amar sechestru!

Dar mâine soarele răsare iar
Și de la tine vine către mine
El nu cunoaște dor și nici hotar
Nu plânge frate! O să fie bine!

CIULEANDRA 

În Bărăgan fete Morgane
Colindă spicele de grâu
Cu roșii, de maci, sarafane
Și Dunăre în loc de brâu

În plete negre poartă marea
Cu scoici albastre colier
Iar pașii lor mai știu cărarea
Celui dintâi Corăbier.

La albe flori de colț pe stâncă
Din fluier și din nai doinesc
Pe tălpi le stau Carpații încă
Și-n brațe cerul unduiesc.

De-a dreapta și de-a stânga pace
Apoi iubire împrejur
În sus și-n jos o limbă dulce
Îmbracă crucea în azur.

În Bărăgan fecioare joacă
De-a pururi jocul strămoșesc
Purtând cosițe dintr-o apă
Cu veșnic nume românesc.

SĂRUT

Iubito, am cules Luceferi
Să-ți pun în păr de sărbători
am fost în Deltă după nuferi
Să fur un curcubeu din nori

Ascultă trilul din altare
Frumoaso, pentru tine e!
Atâta miere și atâta soare
Pentru un cânt de dragoste!

Am roșu, tainic, dor în sânge
Și galben aur în priviri
Tu, dă-mi albastrul să pot plânge
În haina noastră cea de miri

Iubito, ți-am adus lumină
Cum am spus de la-nceput
Din al aștrilor cunună

Și-a lui Dumnezeu sărut.

MARIAN MALCIU, Slatina, Olt, România

SUNT UN ÎNVINS?

Sunt foarte trist în ţara mea frumoasă

În care cenuşii sunt toate ce le văd

Şi nici pământul reavăn după coasă

Eu nu mai cred că, în curând, am să-l revăd.

Sunt un sărac în ţara mea bogată

În care nu-s stăpân pe-un petic de pământ,

În care munca mea a fost furată,

În care tot mai greu poţi cumpăra mormânt.

Sunt obidit de legea cea nedreaptă

Ce libertăţi şi drepturi false a creat,

Dar a urcat pe cea mai de sus treaptă

Doar nonvalori ce viaţa mi-au înveninat.

Sunt urgisit în ţara mea clădită

Prin muncă grea de multe generaţii

Şi văd cum cinic e dispreţuită

Şi sufocată prin desele inflaţii.

Sunt nevoit să trec peste hotare

În căutarea demnităţii ce-am pierdut

În ţara mea, călcată în picioare,

De cei ce avuţia ţării au vândut!

RONDEL PENTRU ŢARĂ

Sunt sacri munţii, râurile, marea,

Ce poartă prin istorii numele de dac,

Întreg pământul, cât cuprinde zarea,

Între hotare, cerul oglindit în lac.

Sunt sacre cruci şi sacră e strigarea

Din mănăstiri în care clopote nu tac,

Sunt sacri munţii, râurile, marea,

Ce poartă prin istorii numele de dac.

Sunt sacre rugile purtând chemarea

Divinului cu plânsul nostru cel sărac

Şi sacră ni-i credinţa-n aşteptarea

Acelei păci din vremi cu gust ambroziac.

Sunt sacri munţii, râurile, marea…

TU, ŢARA MEA!

Te port în suflet şi în gând,

Te port în inima-mi ce geme,

Când trec hotarele plângând

Şi las în urmă doar blesteme.

Tu eşti al moşilor pământ

Lăsat ca moştenire sacră,

Cu obiceiuri şi-al lor cânt

Statornicite-n astă vatră.

Tu-mi dai putere să trăiesc

În aspre vremi de sărăcie,

Când peste graniţe muncesc

Lăsând în lacrimi sfânta-mi glie.

Tu-mi dai chemare să revin

Din lumea rece şi stupidă,

Să umplu cupele cu vin,

Să ard gunoi şi pălămidă!

Tu-mi eşti iubirea de pământ,

De munţi, câmpie şi de mare,

De tot ce port în mine sfânt!

Tu-mi eşti iubirea ce nu moare

Nici când în viaţă nu mai sunt!

FLORIN PREDA DOCHINOIU, Motru, Gorj, România

BOCET

Ţară
Ţara mea

Ţară bocet de rod
fată cu plânsul făcut nod

Ţară
bătută pe monezi cu biciul de fani
trage de mână lumina-n Balcani

Ţară de lacrimi pe hulube de jar
trage Moldova acasă pe car
car de noroc în batiste de var

PATRIA

Patria mea e plecată în weekend din ţară
în aureole bubatul şi rujeola mai fug
moartea–n concediu o dată pe vară
înfige-n câmpii amorţite cuţite de plug

în ţărână încolţesc părinţii
ca ziuă, în moarte, mi-e frică de frig
cu mâna pe pulane ne ameniţă sfinţii
Mama a plecat pe Tata-l mai strig

Patria mea vine în weekend la ţară
în Gorj, cu aureole se nasc eroii şi fug
iubito, Morţii îi dăm concediu pe vară
ca tu să tragi nebuneşte cu ţâţa pe jug

STRIGĂT ELECTORAL
– baladă nejelită –

politician trist
cu talon de navetist
vreau să fii naţionalist
te înjur (de antichrist),
s-ar putea să mă înşel
de-a pururea (şi-n veci la fel)
te blestem de bine, să ai
parlament pe scări în rai
voturi cumpărate-n birt
pe arginţi muiaţi în spirt
arşi de focul tălpilor
şi norocul proştilor
de lumina morţilor
în măduva domnilor
sau în şpanul şpăgilor.

te blestem, pe Tricolor
la roşul zăpezilor
în galbenul vocilor
sub albastrul rănilor
pe mugurii cuielor
între zborul crucilor

s-ar putea să mă înşel
(şi-n veci de-a pururea la fel)

IOANA BURGHEL

Motru, Gorj, România

STRĂVECHE ȚARĂ

Îți scriu, străveche țară, un cuvânt

din împletiri de pietre și de lut

și ți-l aștern apoi, frumos, în cânt

să știe toți urmașii ce-au avut.

O țară n-o poți lua cu împrumut!

Și nicio altă limbă nu-i a ta!

Nu poți să-ți joci străbunii la barbut

prin ADN-ul tău curge și ea!

Ca holda să ai unde-o semăna

pe tot cuprinsul ăsta, bun sau rău

s-au ridicat viteji din stirpea ta

și armă au făcut din plugul greu.

Veneau corăbierii de la Râm

făcând comerț cu vorbele latine.

Ei i-au primit cu pâine și cu vin:

două neamuri mari și-un singur nume!

De-aceea-ți spun: Nu-i Patria a ta!

Și nici nu e vreun vas de croazieră!

Noi nu avem eroi de mucava

cu țări purtate trist, în tabacheră!

Țărâna când o calci te strigă: Mumă!

și înverzește primăvara-n sânge

iar mâine de-ai să fii un boț de humă

urmașii tăi să aibă unde plânge!

MÂNDRIE DE ROMÂN

Eu cred că va veni o vreme
când va întoarce Dumnezeu
privirea către neamul meu
scăpându-l de blesteme.

Și cred că Tatăl, Ziditorul
va îndepărta furtuna
înarmând brațul cu fierul
să fim demni întotdeauna.

Ori, atunci să ierte Cerul
toate liftele spurcate
ce-au râvnit să pună jugul
pe strămoși și libertate!

Ne-om croi drumul prin neguri
„pui de lei“ viteji de seamă
și te-om învăța să tremuri
tu, dușman fără de mamă!

Risipiți prin țări străine
te plângem amarnic, țară,
gândul însă e la tine
și la pâinea cea amară.

Suntem soli ai vechii Dacii
și ai Romei bravi urmași.
Amintiți-vă de faptul
că strămoșii n-au fost lași!

Și-au pus viața scut și spadă
și nu s-au lăsat prădați.
Astăzi zac printre ruine:
voi pe mâna cui ne dați?

Învățați să fiți poporul
mândru de istoria sa
nimeni să nu aibă dreptul
vreodată a o-ntina!

Să nu smulgă nicio palmă
din tot ce aveți mai sfânt,
altfel n-o să-aveți în lume
nici măcar loc de mormânt!

LUAŢI AMINTE!

Noi n-am purtat nicicând războaie
să curerim şi să luăm.
Ne-am apărat mereu pământul
și am murit ca să-l păstrăm.

Iar de ne-au pus mai marii lumii
în faţa liniei de start
am stat cu piepturile goale
și înveliţi doar în stindard.

Ne-am scris istoria cu sânge:
prin munţi, prin ape, prin păduri
și nimeni n-a putut înfrânge
neamul nostru de vulturi!

Ne-au umilit şi ne-au trădat.
Ne-au scos în pieţe la vânzare.
Au smuls din trupu-ngenunchiat,
dar am avut mereu răbdare.

I-am suportat pe toţi mişeii
care-au venit şi au plecat
și-am pus în ţepe derbedeii
de câte ori ne-au tot furat!

Dar azi, ce chin pe biata ţară!
Ce nenoroc şi blestem greu!
Din neamul ei să se ridice
semeni făr de Dumnezeu!

Să-şi vândă fraţii pe arginţi
și să-i înjunghie prin spate!
Treziţi-vă, români, cuminţi
și cereţi pentru voi dreptate!

Căci locul nostru e aici!
Şi-a fost mereu, de mii de ani!
Datori suntem a ni-l păstra
aşa cum l-a transmis Ştefan!

Iar, voi, nemernici, să pieriţi!
Să vă-ngropaţi cu-averi cu tot!
Sămânţa voastră să dispară
și-n veci să nu mai aibă rod!

CONSTANTIN CRISTESCU, Botoșani, România

MIHAI VITEAZU

Îngeri îmbrăcaţi cu sânge, ne privesc de peste nori,

Noi pe la statui mai plângem în coroanele de flori.

Stau semeţele sculptate cu priviri rece sub frunţi,

Spre hotar îngândurată curge-o lacrimă din munţi.

Au râvnit la trupul ţării mulţi duşmani de alte naţii,

Paznici aprigi la hotare tu mi-ai pus părinţii, fraţii,

Tu în zbor vultur de munte, tu Mihai ai dat de ştire,

Trei peceţi pe-un buzdugan e a voastră moştenire.

Ţi-ai sădit în suflet astre şi-ai făcut popas sub norii,

Ce-alergau pe câmp de sânge, rece te treceau fiorii,

Când pe trupuri îngrozite armăsarul tău dansează,

Pieptu-ţi îmbrăcat de zale poartă inima-ţi vitează.

Trei popoare dintr-o mamă, ai unit scriind istorii,

Tremurau duşmanii ţării, ţi se închinau prin glorii,

Tu n-ai murit, tu eşti cu noi, tu înger din eternitate

Şi ai sădit în trupul meu cuvânt cu dor de libertate.

FIILOR MEI

    

Când aripi vă vor creşte

Şi-o să zburaţi în zări,

Chemări tăcute-n creste,

Vor plânge depărtări.

Izvoare s-or prelinge,

Tăcute printre lumi,

Cu lacrimă vor plânge,

Iubirea de străbuni.

În suflet vă coboare,

Încet cu paşi sfioşi,

Iubirea ca o boare,

Iubirea de strămoși.

Pe cer plin de tăceri

Unde apusul plânge,

Voievozii mei de ieri

S-au îmbrăcat în sânge.

Voi sunteţi alinarea,

Din cântul noii lumi,

Voi deşteptaţi uitarea

Şi dorul de străbuni.

Sus prin înaltul mare,

Voievozii mei s-au dus,

Trecuţi în neuitare,

Ne vor privi de sus.

Noi mândri treacători,

Prin calde ceruri sfinte,

Ne-om naşte visători

Din recile morminte.

SUNT ROMÂN

De eşti făcut fărâme

Ridică-te române,

Şi ieşi cu pietu-n faţă

Istoria te-nvaţă.

Găseşte-ţi demnitatea,

Onoarea şi dreptatea,

Păşeşte drept în lume

Cu-a libertăţii nume.

Fii mândru te ridică,

Din nepăsarea-ţi mică

Şi pieptul fă-l să strige

Cu lacrimă de sânge.

În suflet să-ţi renască

Onoarea strămoşească,

Pornind iarăşi în glorii

Să scrii din nou istorii.

Ne-or săruta străbunii

Prin cântecele lunii,

Copiii, care vor veni,

Ne-or pomeni-ntr-o zi.

Ascultă tu din când în când

În mica-ţi palmă de pământ,

Un strigăt din ecou pustiu:

ROMÂN LĂSAŢI-MĂ SĂ FIU…

VASILE DAVID, Roma, Italia

TE PORT CU MINE-N SUFLET

Pierdut în amintirile ce dor,

Departe de părinţi, de glie,

În mersul obosit al paşilor
Te port cu mine-n suflet ROMÂNIE!

Trist călător prin roua dimineţii

Secunda-i măsurată-n veşnicie,

Prins de-o speranţă în tumultul vieţii

Te port cu mine-n suflet ROMÂNIE!

Nu mai cunosc cărările umblate,

Pe unde am trecut, doar Domnul ştie

N-am renunţat deloc la demnitate

Şi te-am purtat în suflet ROMÂNIE!

Pe-aici când ochiu-mi se loveşte de un munte

Pătruns adânc de frumuseţea vie

O voce-ascunsă îmi dă amănunte

C-avem şi noi în dulcea ROMÂNIE!

Dacă-n priviri mă răscoleşte marea

Iar valu-şi cântă lunga simfonie,
In mine vocea se-ntrece cu zarea,

C-avem şi noi în scumpa ROMANIE!

Zilnic te am în suflet, ROMÂNIE

În mersul obosit al paşilor,

Departe de părinţi, de fraţi, de glie

Pierdut in amintirile ce dor.

Te port cu mine-n suflet ROMÂNIE

Plin de speranţe în tumultul vieţii,

Secunda mi-o măsor în veşnicie

Trist călător prin roua dimineţii.

Pe unde am umblat şi Domnul ştie

Te-am avut în mine, dragă ROMÂNIE

Si-acum când valu-şi cântă lunga simfonie

Te port cu mine-n suflet, ROMÂNIE!

SPERANŢA RENAŞTERII

Zilnic mă rog ca România să renască

Să ne trezim din „somnul cel de moarte“

Româncele doar bravi români să nască

Şi tricoloru-n suflete să-l poarte.

Încă mai sper şi nu mă tem deloc

C-am să mă-ntorc la mine-n ţară,

Am să storc batista, s-o arunc în foc

Dorul ce mă seacă, din mine să dispară.

E trist când vezi aproape la tot pasul

Cocioabe-n vale şi în deal palate!

Off,  România mea, unde ţi-e glasul ?!

Când sărăcia-i lângă nedreptate.

Ca un mirific ideal al re-ntregirii

Străbunii noştri aveau lumini pe feţe

Când în graiul românesc şi dulce-al firii

Pământului şi stelelor dădeau bineţe.

Că-n România-s lefuri de ocară

Cum ai putea fiinţa să ţi-o schimbi ?!

Când noi printre străini, uitaţi de ţară

Ne educăm copiii în alte limbi.

Zilnic mă rog la bunul Dumnezeu

„TOT NEAMUL NOSTRU IA ŞI-L FERICEŞTE!“

Şi îmi doresc iubite Doamne, ca feciorul meu

Să te slăveasca sincer şi în româneşte

Şi Tricoloru-n suflet să îl poarte.

Româncele doar bravi români să nască

Să ne trezim din „somnul cel de moarte“,

Încă mai sper ca ţara să renască.

AU ADORMIT VALORILE PE SCARĂ

Privesc în jur la lumea încă vie

Ce parc-a obosit să mai trăiască

Sătui cu toţii de democraţie

Au început încet să se târască.

Frânturi din viaţa ţării sunt confuze

Se-ngrămădesc la uger toţi avarii

În piele avem arsură de ventuze

Şi plantele bolnave-au invadat acvarii.

E greu ca să mai crezi în nemurire,

Aş vinde tot necazul pe parale

Aşteptând nebunul să îmi dea de ştire

Că spaţiile sunt atemporale..

S-a transformat în lacrimi libertatea,

Eroii dorm în braţele uitării,

Pe drojdie se află libertatea

Lasată-aşa la voia întâmplării.

Mă dor durerile ce ne sufocă,

Bătrânii îşi dau zilele pe-un ort

Prin inimile noastre curge roca

Iubirea nu mai iese la raport.

Ne închinăm la drepturile noastre

Dar icoanele-s cu faţa la perete

Şi însetate-s florile din glastre

Că apa se găseşte-n eprubete.

Nimicnicia vieţii mă framântă

Ultimul bal e la costum de lemn

Pe strada veche, mutul tot mai cântă

Haotic, disperat, dar foarte demn.

Apoteotic ne-am numit aleşii

Punând ştampila intr-o frenezie

Şi când de flori şi rod se scutură cireşii

Să plângem?!... să visăm?!... cine mai ştie!

Au adormit valorile pe scară,

Lupii bătrâni îşi schimbă părul,

De foame a murit o căprioară

Şi credem că de vină este mărul.

ANI DRĂGOIANU, Țânțăreni, Gorj, România

CUM ESTE ŢARA MEA?

Ţara mea-i Coloană Sfântă

Şi Măiastră peste sate,

Ţara mea e dor ce cântă

Doine din străbuni lăsate.

Ţara mea-i altarul unde

Se închină şi duşmanii

Ţara mea e vis ce-ascunde

Osul dacilor, romanii.

Ţara mea-i Luceafăr care

Ne veghează şi ne ştie,

Ţara-i pentru fiecare

O frumoasă poezie.

Ţara mea-i pământ, culoare,

E pădure şi cuvânt

Ţara mea e dulce floare

De cais, de măr de vânt.

Ţara mea-i Poartă spre Rai,

Este Iorga şi Enescu

Ţara mea, cu dulce grai

E Brâncuşi şi Eminescu.

MĂ SIMT VINOVATĂ 

Mă simt vinovată, ţara mea plânge

Şi strigă prin munţi şi prin văi, prin câmpii

La verdele crud, la marea cu sânge

La Ştefan, la Mircea la noi, la copii…

Mă simt vinovată, ţăranul lucrează

Cu lacrimi pe faţă şi-n palma-i muncită

El spice de aur, cu grijă păstrează

Pentru o ţară, ce se vrea fericită.

Mă simt vinovată, pădurile cad

Sub ochii mulţimii, ce tainic oftează,

Că Raiul din ţară e numai un iad

Şi negura-mi pare că-n inimi brăzdează!

Mă simt vinovată, istoria grea

Apasă pe umerii noştri de-un timp,

Strămoşii ne strigă, pământul ne-ar vrea

Ca brazii să fim în orice-anotimp.

Mă simt vinovată, ţara mea plânge

Şi cere să-i fim luceferi, ne-arată

Că plini de lumină, şi-n mir de ne-om unge

Vom trece, prin timp, cu faţa curată.

STĂPÂNI PESTE VEACURI

Pământul meu şi casa părintească,

Ia cu flori, pădurile semeţe,

Izvorul lin ce o să şoptească

De-această minune: E-o frumuseţe!

Poteci de munte, uşor pietruite

Mierle ce cântă în lăstăriş,

Fete ce-aleargă pe câmp fericite

Luna ce toarce pe-acoperiş.

Grâul ce-aşteaptă în lanuri întinse,

Şi-un plug ce cu dor, pământ răscoleşte,

Cer plin de stele în colţuri aprinse

De-o ţară întreagă se tot vorbeşte.

GABRIEL GHERBĂLUȚĂ, Galați, România

Dialog

Mi-ai spus

ia-ţi fluviul în spinare

şi poartă-l cum îşi poartă ciobanul

oile pe coasta muntelui

cu pescăruşii tăi cu tot

de care nu te desparţi

în loc de câini

şi bâtă

Iubito

toate sunt croite după un rost anume

şi puse de cartograful suprem

acolo

la locul lor pe hartă

fluviul meu întâlni-va muntele

doar în poemele noastre

graniţă

Sub o salcie Dumnezeu îşi spală privirea

în unda fluviului…

Istorie

Îţi spuneam că nu cred în sfinţi

aşa cum mi-i înfăţişează taica preotul

la slujbele de duminică

cred în oamenii pe care alţi oameni

i-au sfinţit

nu cred

nici în voievozii aşezaţi pe zidurile

bisericilor de ţară

ctitori

dar cred în oamenii

care sunt împovăraţi

de coroana de spini pusă de alţi oameni

ce şi i-au ales

destin

istoriile nu fac istorie

iar cuvântul meu nu e poem

nici laudatio

e doar

recunoaştere

Spaţiu

Care e naţionalitatea unei păsări

mă întrebi cu o voce

din care răzbate tremurat

curiozitatea

o pasăre e ceea ce vrea ea să fie

e munte când zboară deasupra

Carpaţilor

e fluviu când pluteşte pe

Dunăre

şi e Bărăgan când ajută la strâns spicele

dar tu

tu ce eşti…

eu sunt bâta în care se sprijină ciobanul mioritic

Fluviul

Mă învelesc în nuielele înmugurite

ale salciei

primăvara

mi-a fost dor de tine

şarpele meu

tulbure

mişcându-ţi leneş trupul

în lumina

soarelui de martie

mi-a fost dorul

doruc pentru tine

dungă fumurie

pusă într-o margine

a începuturilor mele

mă lepăd de haine

şi mă învelesc cu tine

Dunăre…

CAMELIA IONIȚĂ, Cham, Elveția

ÎN AȘTEPTAREA PRUNCILOR DANSÂND CU URȘII

Suntem sufocați de o străină rouă

în fără-ntoarcere și necesare drumuri

peste boala noastră grav ninge și plouă

călcâie și glezne constructori de humuri

E-un du-te-vino de secunde plin

între tine Românie și străinătăți

îți plâng copiii cu pleoapă de pelin

îți plâng cum au mai plâns și-n alte dăți.

Sunt spânzurați de visul lor nevis

și suferă și sunt pe-aici ai nimănui

în fila ta sunt doar un mit nescris

copiii tăi se pierd în așteptări căprui.

Și le-au rămas în sânul tău ascunse

iubire, sfinți, părinți, morminte,

câteva mii de cruci, ce sunt pătrunse

în coada ochiului de-o ținere de minte.

Pierduți printre nevrutele păgânătăți

din vatră exilați numai de sărăcie,

sunt suferinzi de rouă prin străinătăți,

copiii tăi fragili, fragilă Românie!

Părinții dorul lumii vi-l dau vouă

și tot își spun, copiii or să vină!

și înțeleg cât ține visul rupt în două

că România n-are nicio vină.

  

Bolnavi de vina de-a alege doar urgii

manipulați ne sunt părinții-n sărăcie

pe promisiuni mințite așezând efigii

drumurile sunt pavate cu copilărie

Pe listele shambalei fi-vor scriși cu toții

cei vinovați de-această gravă-epidemie

până când aievea, în prohoade morții

te-or răzbuna pe tine, pruncă Românie.

Și-aceste maici rămase-n asteptare

cu cerurile tot jelind printre Florii

ce au sfințit atâta timp în calendare

icoana tristă a neîntorșilor copii

În ochiul meu de rouă plâng tristeți

cu zările în ierni străine afundate

a satelor de triști părinți, acum profeți

aminului de rugăciuni cu prunci damnate

Se zbate roua-n ochiul meu nătâng

și-ar vrea să urle într-o nebunie

să-ntoarcă toți copiii înapoi în crâng

în crângul tău virgin, frumoasă Românie.

Dar vremea e târzie și-s ademeniți

degeaba urlă vântul în țâțâna ușii

degeaba jeluiesc prin sate bieți părinți

în așteptarea pruncilor, dansând cu urșii.

DAMNĂRI

La voia întâmplării se vorbește se scrie

la voia întâmplării se trăiește în veac

viața-i lagăr de hibernoterapie

prin hibernare ștergem sângele de dac

Damnările ca niște mâini descătușate

ne stăpânesc pe noi unici nebuni în veac

în sângele nostru obosit, nu mai bate

măcar o picătură din sângele de dac

Noi suntem însăși parodia unui neam

și nu mai știm nici cum gândim măcar

cu pământ pentru pământ ne îmbrăcam

steagul se-mpiedică acum într-un coșmar

Somnul nostru e atât de lung și lenevim

mai tresărim fugar la câte-o năzărire

de lașitatea noastră, copii îmbolnăvim

când sângele de dac nu vrea să mai respire

Cu turmele nenorocit migrăm hai-hui

într-o transhumanță ca o tragedie

suntem când ai Europei, când ai nimănui

unde duci sângele de dac tu, Românie?

În lașitatea noastră nu mai suntem daci

și ne-am obișnuit așa și nu ne pasă

sângele strigă din pământ la noi – buimaci

când plânge Dumnezeu cu grâu pe altă masă

Ne strigă sarmisegetuzic însă noi dormim

o mahmureală cu noi înșine ademenită

lacrimii de dac rămân Carpații țintirim  

România-n somnul nostru e o pruncă adormită!

CE TRISTĂ DUMINICĂ ÎN ICOANĂ

Ce tristă duminică în icoană

Doamne cum plânge și noi n-o vedem

când pașii transcriu nebunească goană

Europei datina să-ngenunchem

Candela n-o mai aprindem de amar

de teama fricii noastre-n ani golașă

se așază-n scaunul din calendar

timp dezbrăcat de noi ca de-o cămașă

Și liniștea se-ascunde-n somnuri

mirosind a iarnă și a înserare

frământă pe acoperișuri hornuri

cerul ce toarce veac de înnoptare

Și noi alegem tacit răstignirea

pe undeva în zarea galaxiei

cuiele mărșăluiesc topirea

în cuptoare arondate României

E-o duminică dalbă la icoană

lumina tânjește-n genunchi albastră

cere România iubirii pomană

din datina ce nu mai e a noastră

Plânge Dumnezeu c-o lege nouă

plânge cu foșnet de iarbă în glie

de ani, în călcâie cu migrare plouă

unde te duci fără noi Românie?

Stăm ca un semn de carte între lumi

fatidică istorie europeană

când opincile aveau miros de culmi

Dumnezeu avea pe noi aprinsă-o geană

Noi suntem obligați să-mbrățișăm

eternitatea unora ce nu-i cunoaștem

istoria cu noi, din noi s-o defrișăm

cu turma impus învățând să paștem

Și plătim tributuri de atâta timp

deși datina e un trecut definitiv

mai bine ne-am întoarce în olimp

unde europa nu există colectiv

MARIANA MARICA, Italia

ACASĂ

Când de departe,
Dorul de ţară mă arde
Cânt în surdină
Şi dorul mi-alină
„ciobănaş cu trei sute de oi …“
Or mai fi pe la noi?
Încerc să-mi atribui o vină
c-am vrut să văd din depărtare
cum ţara arată ca o floare,
dar nu crescută-n lumină,
ci ca toamna, scuturată-n grădină ,
seminţe scuturate-n vânt
astăzi doar un inutil cuvânt,
foame, corupţie, hoţie,
lipsă de educaţie şi prostie,
sau poate toate la un loc
şi-apoi cum spunem
„n-am avut noroc ...“?
Când mă gândesc la ţara mea
Ascult Balada şi mă cuprinde jalea
Cum toate frumuseţile de-acasă
Se vând străinilor, dar cui mai pasă?
Bătrânii noştri câte rabdă …
Iar unii mor cu zile, mai degrabă
Hai, spune tu cu mintea ta, copile,
Cât să ne mai rugăm la Dumnezeu,
Doar EL ne-a dat, Domnul fie lăudat!
Atâţia oameni îngropaţi în nevoi
Sau în zăpada albă cu sufletul curat,
Românu-i falnic, inteligent bărbat!
Cu mintea lui de ar alege pentru ţară
Ne-ar face viaţa, frumoasă primăvară!
Un gând să aruncăm spre cei ce-au vrut
Neatârnaţi să fim, istoria vorbeşte,
Cu înţelepţii ei, atâtea povesteşte… 

În fiecare zi, când mă gândesc la ţară,
mi-apare-n faţă rândunica, cu dor de primăvară,
de cuibul părăsit de frig, în pripă,
de zboru-i lin, cu zbatere de-aripă.
Mai cânt a jale, Sara pe deal
Şi lacrimi îmi dau în aval…
Lipseşte, lipseşte, chiar dacă-i mult bine,
Că mâine mă-ntorc acasă la mine,
Căci plină de doruri nu pot trăi cât o fi…
Acasă acasă-i, pân-oi muri!

PATRIA

Patria mi-e azi chemarea mamei

Lângă salcamul casei înflorit

Mi-e câmpul proaspăt arat al hranei

Străvechi... şi drumul către-asfinţit.

Patria mi-e dorul rugăciunii

Drumul pribeag prin codrul uscat,

Amarul din suflet ce nu vi-l pot spune,

Când limba maternă vorbesc doar pe-nserat.

Patria mi-e primul sărut dat în raza lunii,

Caligrafia începutului de drum,

Locul de veci unde îmi dorm străbunii,

Speranţele de-o viaţă făcute astăzi scrum ...

Patria eşti Tu, cel care-mi citeşti gândul,

de-o viaţă gustând câte-un bob de frumos,

Împreună dorind a descifra rândul...

Emoţii şi vis... vă-mbrăţişez drăgăstos!

PATRIA

Şoptesc de nenumărate ori cuvântul dor

Şi gândul mă poartă în grădina bunicii...

Culeg flori pe care le împart ca un dar de nu-mă-uita,

Număr porumbei

Şi împart zâmbete senine de libertate

Mă caţăr în dudul bunicii

Căci e vremea dudelor

Curios lucru,

Bunica nu mă ceartă,

Nici mama nu mă strigă la masă...

Mănânc şi buzele mi se colorează a durere,

Simt dorul

Cum îmi zdrenţuie amintirile

Şi mireasma salcâmului mă îndulceşte...

Chiar am crescut?

Am învatat uşor a scrie pe-atunci,

Acum e mai greu

Căci nici o grădină nu seamănă

Cu grădina bunicii,

Acolo, unde cândva,

Trăiam şi eu...

GEORGE TEI, București, România

PATRIEI...

sângele

cu care scriem aceste poeme

nu ne aparţine

ochii

ce apropie zări liniştite

nu-s ai noştri

nici sufletul dorind

iubirea

cu pasiunea unei flori

nu este al nostru

toate acestea

ne-au fost dăruite de aceeaşi mamă bună,

cu toţii

suntem un singur

(poem)

al PATRIEI ...

SONET PENTRU PATRIE

Ţi s-au mai dedicat sonete? Iartă!

Sunt doar un biet îngrijitor de rime,

Dar numele-ţi ce urcă din vechime

N-am să-l închin, nicicând, pe la vreo poartă!

Îl voi păstra în suflet – întregime

Cum inima îmi este sfântă hartă;

Conturul tău, în noapte-a fost, ce soartă,

Răstălmăcit, parcă erai un nime!

În lumea asta, TU ne eşti comoară

Şi primăveri cu tril de ciocârlie;

De dragul tău nu-i plop să nu tresară!

Sub cântul tău ne vom pleca, iar dorul,

Sub flăcările galbene din glie,

Va semăna în viitor ogorul! ...

COLOANA INFINITULUI

pe umerii nopţii

ciclopi ai poturilor

alungă neliniştea. valuri

se pierd, mângâie nisipul

pescăruşi – trecători ai nopţii

sub faleza luminată de statuia lui

Ovidiu

refluxul

duce Luceafărul spre alte zări

ecoul

îneacă ţărmul –

recunoaşterea dăinuirii noastre 

dintotdeauna

Coloana Infinitului ...

MIORITICĂ

Pe dealuri sure dă năvală seara

Cu dulci miresme clocotind în vie,

Când lunecă printre butuci o ie

Să le sărute, mai din timp, povara

Şi raza ei de ciocârlie cade

Spre satul ce adoarme în picioare,

Când Feţi-Frumoşi îşi ţin la piept odoare

Din vise dezlegând grele şarade

Timpul robit de-atâta frumuseţe

În curgerea-i domoală izbuteşte

În orice fir de iarbă să îngheţe

Şi-n liniştea ce curge în şerpare

Să stea încă o viaţă el doreşte;

Şi cântecul cocoşului îl doare ...

PETALE ROŞII

pe umerii mei am să vă ridic

plimbându-vă

prin patimile străbunilor

foame de vă va fi voi coborî

stele fragede pe

Masa Tăcerii

somnul

de vă va prinde

am să vă leg de

Coloana Infinitului

ocrotind visele voastre

când vă veţi

întoarce

în zori trecând pe sub

Poarta Sărutului

vă voi da în dar

roua strânsă de petale roşii ...

PATRIA

M-a cunoscut pe când eram copil

În braţul tandru al iubirii mamei,

Când anii se roteau ca un destin

Dar ea îmi liniştea o toamnă-a spaimei 

M-a cunoscut când fost-am chiar atins

De ramura spinoasă a tristeţii.

M-a reclădit din tot ce-aveam mai bun

Să nu îmi sting corola demnităţii

Mă recunoaşte şi acum când trec

Prin venele cu umbra-i milenară

Şi mă aplec duios să îi sărut

Ideea de-a mă fi născut cu-o Ţară ...

STRĂBUNII

Câmpia scăldată-n amurg sângeriu

mai ascunde în iarbă copite vrăjmaşe

La picior de culme îşi află odihna

ICOANE dăltuite în piatră

Obosiţi, străbunii au descălecat

să-şi vindece rănile în negru pământ

Mă ridic pe trupurile lor

strigându-i pe nume ...

Un susur răspunde venind din adâncuri

şi trece mai departe

Îmi reazem capul de pieptul lor, îi aud cum respiră şi 

mângâiat de amintiri mă simt mai puternic ...

OVIDIU VASILE, Cluj-Napoca, România

IMN ROMÂNESC

Ne-am scris istoria pe harta ţării

Cu sânge şi cu lacrimi i-am udat

Obrazul de pământ cu ochiul mării

Şi codrului fârtate i-am jurat

Că ne-om ruga vorbind aceeaşi limbă

Să dăinuim milenii prin cuvânt

Capriciul veşniciei nu ne schimbă

Ne smulge numai crucea din pământ

Prin alte primăveri europene

Vom scoate iarăşi degetele-afar

Din răsărit ca florile perene

În lumea fără pietre de hotar

Lăsând identitatea să respire

Precum respiră cântecul din nai

Cinsti-ne-vom eroii-n cimitire

Cu imn român, din gurile de rai

RĂBDARE

sfântul pământ al patriei mame

întoarce mereu celălalt obraz

soarelui-răsare sau apune

răbdându-i lumina

ca pe o nedreptate a istoriei

rabdă plugului brazda fecundă

oaselor odihna

copacilor rădăcinile,

iar nouă, tălpile

palmele

genunchii

și sărutul

ATUNCI

Atunci când vom pricepe

Că ţara suntem noi,

Atunci vom înţelege

Noianul de nevoi.

Atunci doar învăţa-vom

Că lumea-i în derivă

Şi viitorul plânge

Trecutul care strigă.

Să ne-agăţăm de toate

Care mai sunt simţite,

Să nu se piardă-n volburi

De ape nesfinţite,

Doar sufletul din oase

A mai rămas român,

Vorba o duce vântul,

Cuvintele rămân,

Întipărite-n minte

Să crească, să dospească

Să ducă mai departe

Cultura românească,

Valori naţionale

Împrăştiate-n lume,

Chiar şi rebotezate

Au suflete române.

VĂ MULȚUMESC DE PARTICIPARE, CU RESPECT ȘI PREȚUIRE TRUDITORII ACESTUI EVENIMENT:

VIOREL GÂRBACIU

ALEXANDRU BĂLUȚĂ

IANI GÂRBACIU

FLORIN PREDA-DOCHINOIU

ELISABETA GÎLCESCU

membrii juriului:

SPIRIDON POPESCU – PREȘEDINTELE JURIULUI

STELLA ANGHEL

CONSTANTIN NIȚU

GEORGE MIHALCEA

RAUL CONSTANTINESCU

NICU MURGĂȘANU

VĂ AȘTEPTĂM LA URMĂTOAREA EDIȚIE – august 2015,

al IV-lea Concurs de poezie lirică patriotică Suflet românesc

lansarea celui de-al III-lea volum antologic Suflet românesc 2015