România mea, frumoasă şi goală
E o tăcere clocotitoare aici, plâng pe ascuns cuvintele.
Pornesc la drum aşa, cu pieptul dezgolit în faţa vieţii, un tânăr care visează iubire, pe un drum pe care câinii din şanţuri stau gata să muşte. Am petrecut nopţi întregi scriind pagini despre speranţă şi iubire, cu libertatea înfricoşător de frumoasă de a-mi iubi rădăcinile, ţara, dar şi cu regretul profund că mă risipesc.
E primăvară în ţara lui Papură Vodă şi nu mai înfloreşte nimic. Doar sărăcia pe mese, deznădejdea şi mizeria. Rămân uitate poveştile despre neam, rămân plângând icoanele cu chipul Mariei cerându-i îndurare Domnului nostru Iisus Hristos pentru deşertăciunea lumii acesteia. Rămâne România mea tăinuită, cu porţile vechi de lemn şi munţii de piatră, dumnezeiesc de frumoasă şi îndelung iertătoare pentru tinerii goi de patrie, tradiţii şi neam.
Rămâne mama mea plângând… şi cum pot eu să-i explic de ce plec? Sau poate că ştie. E de ajuns să mă privească tăcut. Pentru că arde inima în mine, mamă, sunt plină de viaţă, viaţă din tine! Când mi-ai dăruit aripile mi-ai spus şi că-i departe orizontul, iar acum trebuie să învăţăm amândouă plecarea mea de acasă. N-am să mă pierd, mamă, în tumultul lumii de azi şi n-am să rătăcesc departându-mă, pentru că plec de acasă cu ruga ta dumnezeiesc de caldă spre ceruri! Ştiu că eşti tulburată, şi nu-mi va fi dor mai mare în lume decât de căuşul palmei tale.
Şi plec… cu România mea în suflet. A mea… şi a voastră… a tinerilor de azi care n-o pot înţelege îndeajuns.
ŞTEFANIA PUŞCALAU – SUFLET ROMÂNESC – CREAŢIE DIN CONCURS
Comentarii
Trimiteți un comentariu