SUFLET ROMÂNESC

Am sărit să-mi apăr țara, Am depus un jurământ Și-am căzut ucis de-un frate, Jos, cu fața la pământ L-am udat cu stropi de sânge Și cu lacrimi l-am udat Maică-mea acasă plânge Și nu-i nimeni vinovat Zac pe umerele crucii Jerbe și cununi de flori Necuvântă politrucii Nesistemul de valori. Devalorizați de-a pururi Trădători și trădătoare Conștiințele-ncărcate Se târăsc în continuare Printre stive de cadavre Ce le-atârnă greu în minte Implorând iertarea-n taină Sufletelor adormite După ceacănele sorții Noi eroii, morții vii Vă dorim o viață lungă! Și, să nu puteți muri!

Pământul nostru sfânt ierta-ne-vei vreodată ? Te-am părăsit răbdând nedreaptă judecată Străinilor dispreţul, privirea cea de sus, Cuvântul de ocară simţit dar netradus, Ca rudă mai săracă a fratelui... Apus. Tratat cu umilinţă văzut ca indecent, În Marea de Sodome de frați din occident Aflați la ananghie și-n pană de curent, Primiți cu bucurie, dar nu fără patent. Imaginea de foame pe chipuri afişată, Parolă de-nchinare, de naţie trădată, Străin vei fi de-a pururi, străin între străini, Cu paşaport de traistă, ca floarea între spini. Nu suntem demni de milă, suntem cu vechi istorii! Din faşă-n Europa, cu nume şi cu glorii ! Pământule ne iartă, că ne-am pierdut cu firea, De vină e systemul, ne-alungă... stăpânirea.

Ne era scris pe steag unire Și-am decupat drapelul sfânt Şi n-am ştiut să umplem locul Şi n-am ştiut cu ce cuvânt. Iar gaura-n drapel, rămâne Şi tu slujeşti la alţi stăpâni. L-ai decupat şi-aşa rămâne, De douăzeci de ani amâni Cu fapte să-ntărești cuvântul, Și setimentul cel profund. Să te aşezi pe vatra ţării, Să pui un petec în rotund. Iar vinovații-s fără vină Stegarul singur vinovat. L-ai împușcat în ziua sfântă C-o lovitură de palat Ai defilat apoi prin lume Lăsând de gardă la drapel Un ucigaș de sfinți renume Și-o țară-ntreagă șantier Iar între două paralele Simbolul României Mari La mijloc între două rele Precum Isus între tâlhari. Dar grozăvia-i pe sfârşite Iar gaura de la drapel Se-acoperă cu vechea stema Și-un spirit va renaşte-n el, Cum a-nviat în zi de Paște Isus Hristos în cimitir Din toată țara învia-vom De prin orașele martir Căci l-am scăpat de steagul roşu Perechea, ce l-a ruşinat, Lungindu-i...

E unu decembre, salut România! E ziua de noi consacrată, români, Unirii celei mari, săvârşită la Alba, Serbată de-atunci de românii stăpâni. Şi an după an memorată de-a pururi, În inimi şi-n minţi, adevăr din străbuni, E unu decembre, salut România, Alarma porneşte, deşteptarea români! E unu decembre, salut România ! Trosnesc artificii pe cerul senin Fanfara-ntonează ,, Deşteptarea române” Iar mulţimea în transă lăcrimarea-şi reţine Şi-un frate identifici pentr-o clipă-n vecin. Un hohot e imnul ce-n talgere sună, De plans ori de râs, de ascend ori declin, E unu decembre, salut România! Cum ai fost şi cum eşti, noi oricum te iubim! E unu decembre, salut România! Întregirea de ţară pentru neamul creştin, E-nvierea din noapte cu pâine şi vin, România-nviată din somnul de moarte, Barbari de tirani şi acum o combin’. Îi vedem stând drepţi şi cu mâna la piepturi, Însă mintea le umblă la afaceri şi chefuri, E unu decembre, salut Români...

Suntem îngenunchiați de voi, voi cei ce încă ne conduceți….. vrem să ne scoateți din nevoi. dar sunteți reci și țara o distrugeți. Curg lacrimile României sfinte, plâng strigătele oropsiților români, se-ndreaptă către cei ce astăzi n-au în minte, decât de ei, de banii lor și ai lor păgâni. Suntem îngenunchiați în rugă, la tine Doamne tot venim plângând. ne-am săturat de cei ce ne subjugă, de secole pe sfântul meu pământ.  Suntem îngenunchiați, Stăpâne. Tu, Doamne, doar tu o să alegi…. pe noi…. pe ei și poate mâine, de greu blestem să ne dezlegi. Vor da socoată poate, Ție, Doamne, noi suntem simpli, fără apărare…. le cerem zilnic să ne fie bine …. vrem să trăim ca oameni, nu ca niște fiare.

zborul lui Brâncuși în ceruri, visele pierdute-n haos, ana lui manole-n zid, eminesciene plaiuri, lupta lui cu baiazid, cântecele din caval, ciobănașul mioritic, toate au simbolul mitic, blagianul vale –deal, românescul ideal. o coloană infinită peste suflet de român, dorul lui pierdut în doine, ce în suflet ne rămân. luna răsărită-n noapte, peste fildeșul zăpezii, grânele din vară coapte lacuri de argint în codru unde se adapă iezii. taine noi săpate-n ceruri spre visări de viitor, un popor martir pe veci ce va naște alt popor. luni, 10 decembrie 2012

Ma cuprinde-acuma, iarăși, boala Noptilor ce vin asa pustii Plange-n pasii din alei iar toamna Lacrimand in frunze aramii. Nostalgia e la ea acasa Sfintii ma-nconjoara din pereti Noptile cu mine stau la masa Gandurile parca sunt ereti Cerul meu privat mi-l sfasiara Sufletul insangerand in zori Pasarile ce-au ramas mai zboara Peste-un timp de refuzate flori Pe-undeva a nepasare ninge Frigul ma invaluie avan Numai ingerul din mine plange Repetarea fiecarui an Fata cu chibrituri sta in strada Incalzeste trupul in caus Stelele ce-au inceput sa cada Fluturi sunt in vantul jucaus Sfintii cant-acum la manastire Bocetul se urca-ntunecat In protestul lor pentru iubire Ingerii si Raiul au plecat Ninge peste noi a ispasire Umbrele s-au ghemuit la colt Printre ramuri colindand subtire Vantul plange clipa celor morti Iarna peste suflet da navala Cenusiu si alb e imprejur Vreau din cer scanteia cea banala A iubiri...