SUFLET ROMÂNESC

Ion Rodica   În noi se-ascund de vremuri, ei, cei de altădată, ei, cei fără de teamă, cu inimă curată... Doar ei cunosc sublimul – eroi ai lumii mele... Ei sunt imensitatea și drumul către stele. Doar ei au cazemate de flori și de lumină, ei au pășit spre ceruri. Refacerea divină, Doar lor le aparține – eroi ai lumii mele, cu inima curată răstălmăcind mistere... Prin ei curge izvorul de sânge și de ape. Și dragostea de țară, de ei e mai aproape. Ei sunt și vis și clopot, și imn și tricolor, ei știu ce-nseamnă moartea, ei știu ce-nseamnă dor. Sub cumpănă fântânii și-n lampa din fereastră, oriunde-n România, ei sunt mereu acasă. În ie și-n opincă, în grâne și în soare, în zi de suferință și-n zi de sărbătoare... Sunt în păduri și-n plânsul copilăriei mele, în cumpăna fântânii, în faguri și în miere. Sunt macii pe ogoare, biserica, icoana, bunicii și vecinii, sunt tatăl meu și... mama. Eroii sunt oriunde e graiul românesc, oriunde-i port și-s datini ce încă le iubesc, În sfântă-nchinăciun

Într-o fostă țară levantină, unde toți vecinii, între ei, își dădeau o cană cu făină și-un pahar cu zahăr sau ulei, moartea coborî în tîrg, cu mere, ca o fată roșie-n obraji. Mulți flăcăi n-aveau la cine-o cere și-au rugat-o să le dea un gaj. A sosit războiul într-o seară să îi ia un an cu împrumut. S-a umflat biserica de ceară. Plînge clopotarul surdo-mut. Dar și clopotul de-aramă plînge că au ostenit de-atît curaj și-au făcut transfuzie de sînge pentru fata roșie-n obraji. Mircea Dinescu