duminică, 6 iulie 2014

SUFLET ROMÂNESC (II)


           „Poate că prietenii din Arta Conversației ar trebui să repete la Târgu-Jiu gestul lui Nicolae Iorga, singurul care a avut fericita idee să extragă din psalmii patriotici ai lui Dosoftei versurile care puteau întări sentimentul patriotic, dorința de victorie împotriva dușmanului care ne invadase în acel an deosebit de greu al războiului nostru pentru întregirea neamului. Nicolae Iorga a tipărit psalmii patriotici într-o broșură de format mic, pentru buzunarul de la piept al ostașului și le-a difuzat pe front, pentru soldații români, într-un moment crucial din istorie.
Oare cum ar arăta „ostașii" spirituali ai Artei Conversației, purtând la Târgu-Jiu, în buzunarele inimii, broșura Suflet românesc?!“


Stella Anghel

























GEO GALETARU, Dudeștii Noi, Timiș, România

Motivația juriului:

„Expresivitate originală, vibrantă și elevată a poeziei patriotice românești actuale autentice!” 
Raul Constantinescu

„Stăpân pe mijloacele sale de expresie.“  
Spiridon Popescu, președintele juriului

LA STEAUA LIMBII ROMÂNE

Ca o umbră piere veacul,
Peste noi îşi trece-aripa,
Veşnicia ta rămâne
Să ne-nmiresmeze clipa,

Blând să ningă cu vocale
Pe acest tărâm-minune,
Mântuită gura noastră
Ţie doar ţi se supune,

Priveghind la steaua care
Lăcrimează-n înserare,
Pruncii îşi îmbracă straiul
De cuvinte dulci-amare,

Prea plecaţi supuşi îţi suntem,
Vinovaţi de-o grea iubire,
De când te-am văzut suită
Pe un lemn de răstignire,

Într-o mută adorare
Flacăra ta ne-nveşmântă
Şi atunci durerea însăşi
E-o fântână care cântă,

Căci tu ştii porunca sacră
Rostuită-n fiecare,
Când ne pierdem pe sub crânguri,
Duşi de-o cosmică visare,

Peste vămi şi peste fire,
Pe când toate se preschimbă,
Numai tu rămâi de-a pururi,
Maica noastră, dulce Limbă,

Nu mai vrem icoana-ţi sfântă
Pe la-nstrăinate uşi,
De-acum suntem pe vecie
Prea plecaţii tăi supuşi...

GRAIUL

Adie-n lume graiul, păstoru-acesta blând,
Albinele îl poartă cu mierea prin văzduhuri
Şi-un vânt îl poticneşte uşor, din când în când,
Şi crinii îl dezmiardă şi îl respiră duhuri,

Cât pacea sapă cuiburi şi lacrimi nu mai sunt
Decât a semn de nuntă miresei din pridvor,
El e un fulger sacru ce suie din pământ,
În cer să tălmăcească iubirea-ntr-un izvor,

Sămânţa lină curgă-i în albii până-n veac,
Cât mai rămân sub vetre bătrânii albi şi buni,
Cât pruncii-i sorb mireasma şi de uimire tac, 
Simţind în cerul gurii cum viscolesc minuni...

ISTORIE

Vii din adânc de veacuri şi din adânc de fire,
Prin foşnetul seminţei ce-şi suie seva-n grâuri.
Pe fruntea ta şi cerul se-opreşte să-ţi respire
Mireasma migratoare de arbori şi de râuri...

Şi nu ştim alte locuri mai pline de visare,
Şi nici nu vrem pe alţii pe-aici să mai cuteze,
Când infinitul nostru e-un petec sfânt de zare,
Sub care-n loc de tunuri, ard crini pe metereze...

Un neam întreg aicea şi-a pus pecetea sfântă
Şi-a înălţat pridvoare, cu gândul să rămână,
Cât codrul încă-i verde şi mierlele mai cântă
O doină tânjitoare în Patria Română,

Cât, din adânc de veacuri şi din adânc de fire,
Străbunii ne mai cheamă să le-ascultăm cuvântul,
Cât mai tresar de veghe martirii-n cimitire,
Iar lecţia lor aspră ne-o spune-ncet pământul...

ROMIȚA MĂLINA CONSTANTIN, Mogoșoaia, Ilfov, România

SCRISOARE PESTE PRUT
Din țara mumă, frate, îți răspund
Să-ți spun că noi gustăm același dor;
Să împărțim o pită și același prund
Sub cerul meu și-al tău – un tricolor!

Pe limba noastră cântă ciocârlia
În spic de grâu și-albastru Voroneț
Să ne numim români în România
Așa cum ne chema-n letopiseț

Eu te-am avut în inimă mereu
Și rana mea de-atunci a sângerat
De-a dreapta am purtat un Dumnezeu
Ce știe cum că tu îmi ești fârtat.

Nu plânge frate! Vremea a venit
Să trecem peste Prut cu flori!
Ni s-or iubi copiii spre zenit
Ținând în brațe, scumpe, dragi comori

O limbă mumă, o Dacie și-un scut
Un Vieru Gheorghe și un Eminescu
Nu plânge frate! Știu că te-a durut
Pe casa ta s-a pus amar sechestru!

Dar mâine soarele răsare iar
Și de la tine vine către mine
El nu cunoaște dor și nici hotar
Nu plânge frate! O să fie bine!

CIULEANDRA 

În Bărăgan fete Morgane
Colindă spicele de grâu
Cu roșii, de maci, sarafane
Și Dunăre în loc de brâu

În plete negre poartă marea
Cu scoici albastre colier
Iar pașii lor mai știu cărarea
Celui dintâi Corăbier.

La albe flori de colț pe stâncă
Din fluier și din nai doinesc
Pe tălpi le stau Carpații încă
Și-n brațe cerul unduiesc.

De-a dreapta și de-a stânga pace
Apoi iubire împrejur
În sus și-n jos o limbă dulce
Îmbracă crucea în azur.

În Bărăgan fecioare joacă
De-a pururi jocul strămoșesc
Purtând cosițe dintr-o apă
Cu veșnic nume românesc.


SĂRUT

Iubito, am cules Luceferi
Să-ți pun în păr de sărbători
am fost în Deltă după nuferi
Să fur un curcubeu din nori

Ascultă trilul din altare
Frumoaso, pentru tine e!
Atâta miere și atâta soare
Pentru un cânt de dragoste!

Am roșu, tainic, dor în sânge
Și galben aur în priviri
Tu, dă-mi albastrul să pot plânge
În haina noastră cea de miri

Iubito, ți-am adus lumină
Cum am spus de la-nceput
Din al aștrilor cunună
Și-a lui Dumnezeu sărut.

MARIAN MALCIU, Slatina, Olt, România

SUNT UN ÎNVINS?

Sunt foarte trist în ţara mea frumoasă
În care cenuşii sunt toate ce le văd
Şi nici pământul reavăn după coasă
Eu nu mai cred că, în curând, am să-l revăd.

Sunt un sărac în ţara mea bogată
În care nu-s stăpân pe-un petic de pământ,
În care munca mea a fost furată,
În care tot mai greu poţi cumpăra mormânt.

Sunt obidit de legea cea nedreaptă
Ce libertăţi şi drepturi false a creat,
Dar a urcat pe cea mai de sus treaptă
Doar nonvalori ce viaţa mi-au înveninat.

Sunt urgisit în ţara mea clădită
Prin muncă grea de multe generaţii
Şi văd cum cinic e dispreţuită
Şi sufocată prin desele inflaţii.

Sunt nevoit să trec peste hotare
În căutarea demnităţii ce-am pierdut
În ţara mea, călcată în picioare,
De cei ce avuţia ţării au vândut!

RONDEL PENTRU ŢARĂ

Sunt sacri munţii, râurile, marea,
Ce poartă prin istorii numele de dac,
Întreg pământul, cât cuprinde zarea,
Între hotare, cerul oglindit în lac.

Sunt sacre cruci şi sacră e strigarea
Din mănăstiri în care clopote nu tac,
Sunt sacri munţii, râurile, marea,
Ce poartă prin istorii numele de dac.

Sunt sacre rugile purtând chemarea
Divinului cu plânsul nostru cel sărac
Şi sacră ni-i credinţa-n aşteptarea
Acelei păci din vremi cu gust ambroziac.

Sunt sacri munţii, râurile, marea…

TU, ŢARA MEA!

Te port în suflet şi în gând,
Te port în inima-mi ce geme,
Când trec hotarele plângând
Şi las în urmă doar blesteme.

Tu eşti al moşilor pământ
Lăsat ca moştenire sacră,
Cu obiceiuri şi-al lor cânt
Statornicite-n astă vatră.

Tu-mi dai putere să trăiesc
În aspre vremi de sărăcie,
Când peste graniţe muncesc
Lăsând în lacrimi sfânta-mi glie.

Tu-mi dai chemare să revin
Din lumea rece şi stupidă,
Să umplu cupele cu vin,
Să ard gunoi şi pălămidă!

Tu-mi eşti iubirea de pământ,
De munţi, câmpie şi de mare,
De tot ce port în mine sfânt!

Tu-mi eşti iubirea ce nu moare
Nici când în viaţă nu mai sunt!



FLORIN PREDA DOCHINOIU, Motru, Gorj, România

BOCET

Ţară
Ţara mea
Ţară bocet de rod
fată cu plânsul făcut nod
Ţară
bătută pe monezi cu biciul de fani
trage de mână lumina-n Balcani
Ţară de lacrimi pe hulube de jar
trage Moldova acasă pe car
car de noroc în batiste de var

PATRIA

Patria mea e plecată în weekend din ţară
în aureole bubatul şi rujeola mai fug
moartea–n concediu o dată pe vară
înfige-n câmpii amorţite cuţite de plug
în ţărână încolţesc părinţii
ca ziuă, în moarte, mi-e frică de frig
cu mâna pe pulane ne ameniţă sfinţii
Mama a plecat pe Tata-l mai strig
Patria mea vine în weekend la ţară
în Gorj, cu aureole se nasc eroii şi fug
iubito, Morţii îi dăm concediu pe vară
ca tu să tragi nebuneşte cu ţâţa pe jug

STRIGĂT ELECTORAL
– baladă nejelită –

politician trist
cu talon de navetist
vreau să fii naţionalist
te înjur (de antichrist),
s-ar putea să mă înşel
de-a pururea (şi-n veci la fel)
te blestem de bine, să ai
parlament pe scări în rai
voturi cumpărate-n birt
pe arginţi muiaţi în spirt
arşi de focul tălpilor
şi norocul proştilor
de lumina morţilor
în măduva domnilor
sau în şpanul şpăgilor.
te blestem, pe Tricolor
la roşul zăpezilor
în galbenul vocilor
sub albastrul rănilor
pe mugurii cuielor
între zborul crucilor
s-ar putea să mă înşel
(şi-n veci de-a pururea la fel)

IOANA BURGHEL
Motru, Gorj, România

STRĂVECHE ȚARĂ

Îți scriu, străveche țară, un cuvânt
din împletiri de pietre și de lut
și ți-l aștern apoi, frumos, în cânt
să știe toți urmașii ce-au avut.

O țară n-o poți lua cu împrumut!
Și nicio altă limbă nu-i a ta!
Nu poți să-ți joci străbunii la barbut
prin ADN-ul tău curge și ea!

Ca holda să ai unde-o semăna
pe tot cuprinsul ăsta, bun sau rău
s-au ridicat viteji din stirpea ta
și armă au făcut din plugul greu.

Veneau corăbierii de la Râm
făcând comerț cu vorbele latine.
Ei i-au primit cu pâine și cu vin:
două neamuri mari și-un singur nume!

De-aceea-ți spun: Nu-i Patria a ta!
Și nici nu e vreun vas de croazieră!
Noi nu avem eroi de mucava
cu țări purtate trist, în tabacheră!

Țărâna când o calci te strigă: Mumă!
și înverzește primăvara-n sânge
iar mâine de-ai să fii un boț de humă
urmașii tăi să aibă unde plânge!

MÂNDRIE DE ROMÂN

Eu cred că va veni o vreme
când va întoarce Dumnezeu
privirea către neamul meu
scăpându-l de blesteme.
Și cred că Tatăl, Ziditorul
va îndepărta furtuna
înarmând brațul cu fierul
să fim demni întotdeauna.
Ori, atunci să ierte Cerul
toate liftele spurcate
ce-au râvnit să pună jugul
pe strămoși și libertate!
Ne-om croi drumul prin neguri
„pui de lei“ viteji de seamă
și te-om învăța să tremuri
tu, dușman fără de mamă!
Risipiți prin țări străine
te plângem amarnic, țară,
gândul însă e la tine
și la pâinea cea amară.
Suntem soli ai vechii Dacii
și ai Romei bravi urmași.
Amintiți-vă de faptul
că strămoșii n-au fost lași!
Și-au pus viața scut și spadă
și nu s-au lăsat prădați.
Astăzi zac printre ruine:
voi pe mâna cui ne dați?
Învățați să fiți poporul
mândru de istoria sa
nimeni să nu aibă dreptul
vreodată a o-ntina!
Să nu smulgă nicio palmă
din tot ce aveți mai sfânt,
altfel n-o să-aveți în lume
nici măcar loc de mormânt!

LUAŢI AMINTE!

Noi n-am purtat nicicând războaie
să curerim şi să luăm.
Ne-am apărat mereu pământul
și am murit ca să-l păstrăm.

Iar de ne-au pus mai marii lumii
în faţa liniei de start
am stat cu piepturile goale
și înveliţi doar în stindard.

Ne-am scris istoria cu sânge:
prin munţi, prin ape, prin păduri
și nimeni n-a putut înfrânge
neamul nostru de vulturi!

Ne-au umilit şi ne-au trădat.
Ne-au scos în pieţe la vânzare.
Au smuls din trupu-ngenunchiat,
dar am avut mereu răbdare.

I-am suportat pe toţi mişeii
care-au venit şi au plecat
și-am pus în ţepe derbedeii
de câte ori ne-au tot furat!

Dar azi, ce chin pe biata ţară!
Ce nenoroc şi blestem greu!
Din neamul ei să se ridice
semeni făr de Dumnezeu!

Să-şi vândă fraţii pe arginţi
și să-i înjunghie prin spate!
Treziţi-vă, români, cuminţi
și cereţi pentru voi dreptate!

Căci locul nostru e aici!
Şi-a fost mereu, de mii de ani!
Datori suntem a ni-l păstra
aşa cum l-a transmis Ştefan!

Iar, voi, nemernici, să pieriţi!
Să vă-ngropaţi cu-averi cu tot!
Sămânţa voastră să dispară
și-n veci să nu mai aibă rod!

CONSTANTIN CRISTESCU, Botoșani, România

MIHAI VITEAZU

Îngeri îmbrăcaţi cu sânge, ne privesc de peste nori,
Noi pe la statui mai plângem în coroanele de flori.
Stau semeţele sculptate cu priviri rece sub frunţi,
Spre hotar îngândurată curge-o lacrimă din munţi.

Au râvnit la trupul ţării mulţi duşmani de alte naţii,
Paznici aprigi la hotare tu mi-ai pus părinţii, fraţii,
Tu în zbor vultur de munte, tu Mihai ai dat de ştire,
Trei peceţi pe-un buzdugan e a voastră moştenire.

Ţi-ai sădit în suflet astre şi-ai făcut popas sub norii,
Ce-alergau pe câmp de sânge, rece te treceau fiorii,
Când pe trupuri îngrozite armăsarul tău dansează,
Pieptu-ţi îmbrăcat de zale poartă inima-ţi vitează.

Trei popoare dintr-o mamă, ai unit scriind istorii,
Tremurau duşmanii ţării, ţi se închinau prin glorii,
Tu n-ai murit, tu eşti cu noi, tu înger din eternitate
Şi ai sădit în trupul meu cuvânt cu dor de libertate.

FIILOR MEI
    
Când aripi vă vor creşte
Şi-o să zburaţi în zări,
Chemări tăcute-n creste,
Vor plânge depărtări.

Izvoare s-or prelinge,
Tăcute printre lumi,
Cu lacrimă vor plânge,
Iubirea de străbuni.

În suflet vă coboare,
Încet cu paşi sfioşi,
Iubirea ca o boare,
Iubirea de strămoși.

Pe cer plin de tăceri
Unde apusul plânge,
Voievozii mei de ieri
S-au îmbrăcat în sânge.

Voi sunteţi alinarea,
Din cântul noii lumi,
Voi deşteptaţi uitarea
Şi dorul de străbuni.

Sus prin înaltul mare,
Voievozii mei s-au dus,
Trecuţi în neuitare,
Ne vor privi de sus.

Noi mândri treacători,
Prin calde ceruri sfinte,
Ne-om naşte visători
Din recile morminte.

SUNT ROMÂN

De eşti făcut fărâme
Ridică-te române,
Şi ieşi cu pietu-n faţă
Istoria te-nvaţă.
Găseşte-ţi demnitatea,
Onoarea şi dreptatea,
Păşeşte drept în lume
Cu-a libertăţii nume.
Fii mândru te ridică,
Din nepăsarea-ţi mică
Şi pieptul fă-l să strige
Cu lacrimă de sânge.
În suflet să-ţi renască
Onoarea strămoşească,
Pornind iarăşi în glorii
Să scrii din nou istorii.
Ne-or săruta străbunii
Prin cântecele lunii,
Copiii, care vor veni,
Ne-or pomeni-ntr-o zi.
Ascultă tu din când în când
În mica-ţi palmă de pământ,
Un strigăt din ecou pustiu:
ROMÂN LĂSAŢI-MĂ SĂ FIU…

VASILE DAVID, Roma, Italia

TE PORT CU MINE-N SUFLET

Pierdut în amintirile ce dor,
Departe de părinţi, de glie,
În mersul obosit al paşilor
Te port cu mine-n suflet ROMÂNIE!

Trist călător prin roua dimineţii
Secunda-i măsurată-n veşnicie,
Prins de-o speranţă în tumultul vieţii
Te port cu mine-n suflet ROMÂNIE!

Nu mai cunosc cărările umblate,
Pe unde am trecut, doar Domnul ştie
N-am renunţat deloc la demnitate
Şi te-am purtat în suflet ROMÂNIE!

Pe-aici când ochiu-mi se loveşte de un munte
Pătruns adânc de frumuseţea vie
O voce-ascunsă îmi dă amănunte
C-avem şi noi în dulcea ROMÂNIE!

Dacă-n priviri mă răscoleşte marea
Iar valu-şi cântă lunga simfonie,
In mine vocea se-ntrece cu zarea,
C-avem şi noi în scumpa ROMANIE!

Zilnic te am în suflet, ROMÂNIE
În mersul obosit al paşilor,
Departe de părinţi, de fraţi, de glie
Pierdut in amintirile ce dor.

Te port cu mine-n suflet ROMÂNIE
Plin de speranţe în tumultul vieţii,
Secunda mi-o măsor în veşnicie
Trist călător prin roua dimineţii.

Pe unde am umblat şi Domnul ştie
Te-am avut în mine, dragă ROMÂNIE
Si-acum când valu-şi cântă lunga simfonie
Te port cu mine-n suflet, ROMÂNIE!

SPERANŢA RENAŞTERII

Zilnic mă rog ca România să renască
Să ne trezim din „somnul cel de moarte“
Româncele doar bravi români să nască
Şi tricoloru-n suflete să-l poarte.

Încă mai sper şi nu mă tem deloc
C-am să mă-ntorc la mine-n ţară,
Am să storc batista, s-o arunc în foc
Dorul ce mă seacă, din mine să dispară.

E trist când vezi aproape la tot pasul
Cocioabe-n vale şi în deal palate!
Off,  România mea, unde ţi-e glasul ?!
Când sărăcia-i lângă nedreptate.

Ca un mirific ideal al re-ntregirii
Străbunii noştri aveau lumini pe feţe
Când în graiul românesc şi dulce-al firii
Pământului şi stelelor dădeau bineţe.

Că-n România-s lefuri de ocară
Cum ai putea fiinţa să ţi-o schimbi ?!
Când noi printre străini, uitaţi de ţară
Ne educăm copiii în alte limbi.

Zilnic mă rog la bunul Dumnezeu
„TOT NEAMUL NOSTRU IA ŞI-L FERICEŞTE!“
Şi îmi doresc iubite Doamne, ca feciorul meu
Să te slăveasca sincer şi în româneşte

Şi Tricoloru-n suflet să îl poarte.
Româncele doar bravi români să nască
Să ne trezim din „somnul cel de moarte“,
Încă mai sper ca ţara să renască.

AU ADORMIT VALORILE PE SCARĂ

Privesc în jur la lumea încă vie
Ce parc-a obosit să mai trăiască
Sătui cu toţii de democraţie
Au început încet să se târască.

Frânturi din viaţa ţării sunt confuze
Se-ngrămădesc la uger toţi avarii
În piele avem arsură de ventuze
Şi plantele bolnave-au invadat acvarii.

E greu ca să mai crezi în nemurire,
Aş vinde tot necazul pe parale
Aşteptând nebunul să îmi dea de ştire
Că spaţiile sunt atemporale..

S-a transformat în lacrimi libertatea,
Eroii dorm în braţele uitării,
Pe drojdie se află libertatea
Lasată-aşa la voia întâmplării.

Mă dor durerile ce ne sufocă,
Bătrânii îşi dau zilele pe-un ort
Prin inimile noastre curge roca
Iubirea nu mai iese la raport.

Ne închinăm la drepturile noastre
Dar icoanele-s cu faţa la perete
Şi însetate-s florile din glastre
Că apa se găseşte-n eprubete.

Nimicnicia vieţii mă framântă
Ultimul bal e la costum de lemn
Pe strada veche, mutul tot mai cântă
Haotic, disperat, dar foarte demn.

Apoteotic ne-am numit aleşii
Punând ştampila intr-o frenezie
Şi când de flori şi rod se scutură cireşii
Să plângem?!... să visăm?!... cine mai ştie!

Au adormit valorile pe scară,
Lupii bătrâni îşi schimbă părul,
De foame a murit o căprioară
Şi credem că de vină este mărul.

ANI DRĂGOIANU, Țânțăreni, Gorj, România

CUM ESTE ŢARA MEA?

Ţara mea-i Coloană Sfântă
Şi Măiastră peste sate,
Ţara mea e dor ce cântă
Doine din străbuni lăsate.

Ţara mea-i altarul unde
Se închină şi duşmanii
Ţara mea e vis ce-ascunde
Osul dacilor, romanii.

Ţara mea-i Luceafăr care
Ne veghează şi ne ştie,
Ţara-i pentru fiecare
O frumoasă poezie.

Ţara mea-i pământ, culoare,
E pădure şi cuvânt
Ţara mea e dulce floare
De cais, de măr de vânt.

Ţara mea-i Poartă spre Rai,
Este Iorga şi Enescu
Ţara mea, cu dulce grai
E Brâncuşi şi Eminescu.

MĂ SIMT VINOVATĂ 

Mă simt vinovată, ţara mea plânge
Şi strigă prin munţi şi prin văi, prin câmpii
La verdele crud, la marea cu sânge
La Ştefan, la Mircea la noi, la copii…

Mă simt vinovată, ţăranul lucrează
Cu lacrimi pe faţă şi-n palma-i muncită
El spice de aur, cu grijă păstrează
Pentru o ţară, ce se vrea fericită.

Mă simt vinovată, pădurile cad
Sub ochii mulţimii, ce tainic oftează,
Că Raiul din ţară e numai un iad
Şi negura-mi pare că-n inimi brăzdează!

Mă simt vinovată, istoria grea
Apasă pe umerii noştri de-un timp,
Strămoşii ne strigă, pământul ne-ar vrea
Ca brazii să fim în orice-anotimp.

Mă simt vinovată, ţara mea plânge
Şi cere să-i fim luceferi, ne-arată
Că plini de lumină, şi-n mir de ne-om unge
Vom trece, prin timp, cu faţa curată.

STĂPÂNI PESTE VEACURI

Pământul meu şi casa părintească,
Ia cu flori, pădurile semeţe,
Izvorul lin ce o să şoptească
De-această minune: E-o frumuseţe!

Poteci de munte, uşor pietruite
Mierle ce cântă în lăstăriş,
Fete ce-aleargă pe câmp fericite
Luna ce toarce pe-acoperiş.

Grâul ce-aşteaptă în lanuri întinse,
Şi-un plug ce cu dor, pământ răscoleşte,
Cer plin de stele în colţuri aprinse
De-o ţară întreagă se tot vorbeşte.

GABRIEL GHERBĂLUȚĂ, Galați, România
Dialog

Mi-ai spus
ia-ţi fluviul în spinare
şi poartă-l cum îşi poartă ciobanul
oile pe coasta muntelui
cu pescăruşii tăi cu tot
de care nu te desparţi
în loc de câini
şi bâtă

Iubito
toate sunt croite după un rost anume
şi puse de cartograful suprem
acolo
la locul lor pe hartă
fluviul meu întâlni-va muntele
doar în poemele noastre
graniţă

Sub o salcie Dumnezeu îşi spală privirea
în unda fluviului…

Istorie

Îţi spuneam că nu cred în sfinţi
aşa cum mi-i înfăţişează taica preotul
la slujbele de duminică
cred în oamenii pe care alţi oameni
i-au sfinţit
nu cred
nici în voievozii aşezaţi pe zidurile
bisericilor de ţară
ctitori
dar cred în oamenii
care sunt împovăraţi
de coroana de spini pusă de alţi oameni
ce şi i-au ales
destin
istoriile nu fac istorie
iar cuvântul meu nu e poem
nici laudatio
e doar
recunoaştere

Spaţiu

Care e naţionalitatea unei păsări
mă întrebi cu o voce
din care răzbate tremurat
curiozitatea
o pasăre e ceea ce vrea ea să fie
e munte când zboară deasupra
Carpaţilor
e fluviu când pluteşte pe
Dunăre
şi e Bărăgan când ajută la strâns spicele
dar tu
tu ce eşti…
eu sunt bâta în care se sprijină ciobanul mioritic

Fluviul

Mă învelesc în nuielele înmugurite
ale salciei
primăvara
mi-a fost dor de tine
şarpele meu
tulbure
mişcându-ţi leneş trupul
în lumina
soarelui de martie
mi-a fost dorul
doruc pentru tine
dungă fumurie
pusă într-o margine
a începuturilor mele
mă lepăd de haine
şi mă învelesc cu tine
Dunăre…

CAMELIA IONIȚĂ, Cham, Elveția

ÎN AȘTEPTAREA PRUNCILOR DANSÂND CU URȘII

Suntem sufocați de o străină rouă
în fără-ntoarcere și necesare drumuri
peste boala noastră grav ninge și plouă
călcâie și glezne constructori de humuri

E-un du-te-vino de secunde plin
între tine Românie și străinătăți
îți plâng copiii cu pleoapă de pelin
îți plâng cum au mai plâns și-n alte dăți.

Sunt spânzurați de visul lor nevis
și suferă și sunt pe-aici ai nimănui
în fila ta sunt doar un mit nescris
copiii tăi se pierd în așteptări căprui.

Și le-au rămas în sânul tău ascunse
iubire, sfinți, părinți, morminte,
câteva mii de cruci, ce sunt pătrunse
în coada ochiului de-o ținere de minte.

Pierduți printre nevrutele păgânătăți
din vatră exilați numai de sărăcie,
sunt suferinzi de rouă prin străinătăți,
copiii tăi fragili, fragilă Românie!

Părinții dorul lumii vi-l dau vouă
și tot își spun, copiii or să vină!
și înțeleg cât ține visul rupt în două
că România n-are nicio vină.
  
Bolnavi de vina de-a alege doar urgii
manipulați ne sunt părinții-n sărăcie
pe promisiuni mințite așezând efigii
drumurile sunt pavate cu copilărie

Pe listele shambalei fi-vor scriși cu toții
cei vinovați de-această gravă-epidemie
până când aievea, în prohoade morții
te-or răzbuna pe tine, pruncă Românie.

Și-aceste maici rămase-n asteptare
cu cerurile tot jelind printre Florii
ce au sfințit atâta timp în calendare
icoana tristă a neîntorșilor copii

În ochiul meu de rouă plâng tristeți
cu zările în ierni străine afundate
a satelor de triști părinți, acum profeți
aminului de rugăciuni cu prunci damnate

Se zbate roua-n ochiul meu nătâng
și-ar vrea să urle într-o nebunie
să-ntoarcă toți copiii înapoi în crâng
în crângul tău virgin, frumoasă Românie.

Dar vremea e târzie și-s ademeniți
degeaba urlă vântul în țâțâna ușii
degeaba jeluiesc prin sate bieți părinți
în așteptarea pruncilor, dansând cu urșii.

DAMNĂRI

La voia întâmplării se vorbește se scrie
la voia întâmplării se trăiește în veac
viața-i lagăr de hibernoterapie
prin hibernare ștergem sângele de dac

Damnările ca niște mâini descătușate
ne stăpânesc pe noi unici nebuni în veac
în sângele nostru obosit, nu mai bate
măcar o picătură din sângele de dac

Noi suntem însăși parodia unui neam
și nu mai știm nici cum gândim măcar
cu pământ pentru pământ ne îmbrăcam
steagul se-mpiedică acum într-un coșmar

Somnul nostru e atât de lung și lenevim
mai tresărim fugar la câte-o năzărire
de lașitatea noastră, copii îmbolnăvim
când sângele de dac nu vrea să mai respire

Cu turmele nenorocit migrăm hai-hui
într-o transhumanță ca o tragedie
suntem când ai Europei, când ai nimănui
unde duci sângele de dac tu, Românie?

În lașitatea noastră nu mai suntem daci
și ne-am obișnuit așa și nu ne pasă
sângele strigă din pământ la noi – buimaci
când plânge Dumnezeu cu grâu pe altă masă

Ne strigă sarmisegetuzic însă noi dormim
o mahmureală cu noi înșine ademenită
lacrimii de dac rămân Carpații țintirim  
România-n somnul nostru e o pruncă adormită!

CE TRISTĂ DUMINICĂ ÎN ICOANĂ

Ce tristă duminică în icoană
Doamne cum plânge și noi n-o vedem
când pașii transcriu nebunească goană
Europei datina să-ngenunchem

Candela n-o mai aprindem de amar
de teama fricii noastre-n ani golașă
se așază-n scaunul din calendar
timp dezbrăcat de noi ca de-o cămașă

Și liniștea se-ascunde-n somnuri
mirosind a iarnă și a înserare
frământă pe acoperișuri hornuri
cerul ce toarce veac de înnoptare

Și noi alegem tacit răstignirea
pe undeva în zarea galaxiei
cuiele mărșăluiesc topirea
în cuptoare arondate României

E-o duminică dalbă la icoană
lumina tânjește-n genunchi albastră
cere România iubirii pomană
din datina ce nu mai e a noastră

Plânge Dumnezeu c-o lege nouă
plânge cu foșnet de iarbă în glie
de ani, în călcâie cu migrare plouă
unde te duci fără noi Românie?

Stăm ca un semn de carte între lumi
fatidică istorie europeană
când opincile aveau miros de culmi
Dumnezeu avea pe noi aprinsă-o geană

Noi suntem obligați să-mbrățișăm
eternitatea unora ce nu-i cunoaștem
istoria cu noi, din noi s-o defrișăm
cu turma impus învățând să paștem

Și plătim tributuri de atâta timp
deși datina e un trecut definitiv
mai bine ne-am întoarce în olimp
unde europa nu există colectiv

MARIANA MARICA, Italia

ACASĂ

Când de departe,
Dorul de ţară mă arde
Cânt în surdină
Şi dorul mi-alină
„ciobănaş cu trei sute de oi …“
Or mai fi pe la noi?
Încerc să-mi atribui o vină
c-am vrut să văd din depărtare
cum ţara arată ca o floare,
dar nu crescută-n lumină,
ci ca toamna, scuturată-n grădină ,
seminţe scuturate-n vânt
astăzi doar un inutil cuvânt,
foame, corupţie, hoţie,
lipsă de educaţie şi prostie,
sau poate toate la un loc
şi-apoi cum spunem
„n-am avut noroc ...“?
Când mă gândesc la ţara mea
Ascult Balada şi mă cuprinde jalea
Cum toate frumuseţile de-acasă
Se vând străinilor, dar cui mai pasă?
Bătrânii noştri câte rabdă …
Iar unii mor cu zile, mai degrabă
Hai, spune tu cu mintea ta, copile,
Cât să ne mai rugăm la Dumnezeu,
Doar EL ne-a dat, Domnul fie lăudat!
Atâţia oameni îngropaţi în nevoi
Sau în zăpada albă cu sufletul curat,
Românu-i falnic, inteligent bărbat!
Cu mintea lui de ar alege pentru ţară
Ne-ar face viaţa, frumoasă primăvară!
Un gând să aruncăm spre cei ce-au vrut
Neatârnaţi să fim, istoria vorbeşte,
Cu înţelepţii ei, atâtea povesteşte… 
În fiecare zi, când mă gândesc la ţară,
mi-apare-n faţă rândunica, cu dor de primăvară,
de cuibul părăsit de frig, în pripă,
de zboru-i lin, cu zbatere de-aripă.
Mai cânt a jale, Sara pe deal
Şi lacrimi îmi dau în aval…
Lipseşte, lipseşte, chiar dacă-i mult bine,
Că mâine mă-ntorc acasă la mine,
Căci plină de doruri nu pot trăi cât o fi…
Acasă acasă-i, pân-oi muri!

PATRIA

Patria mi-e azi chemarea mamei
Lângă salcamul casei înflorit
Mi-e câmpul proaspăt arat al hranei
Străvechi... şi drumul către-asfinţit.
Patria mi-e dorul rugăciunii
Drumul pribeag prin codrul uscat,
Amarul din suflet ce nu vi-l pot spune,
Când limba maternă vorbesc doar pe-nserat.
Patria mi-e primul sărut dat în raza lunii,
Caligrafia începutului de drum,
Locul de veci unde îmi dorm străbunii,
Speranţele de-o viaţă făcute astăzi scrum ...
Patria eşti Tu, cel care-mi citeşti gândul,
de-o viaţă gustând câte-un bob de frumos,
Împreună dorind a descifra rândul...
Emoţii şi vis... vă-mbrăţişez drăgăstos!

PATRIA

Şoptesc de nenumărate ori cuvântul dor
Şi gândul mă poartă în grădina bunicii...
Culeg flori pe care le împart ca un dar de nu-mă-uita,
Număr porumbei
Şi împart zâmbete senine de libertate
Mă caţăr în dudul bunicii
Căci e vremea dudelor
Curios lucru,
Bunica nu mă ceartă,
Nici mama nu mă strigă la masă...
Mănânc şi buzele mi se colorează a durere,
Simt dorul
Cum îmi zdrenţuie amintirile
Şi mireasma salcâmului mă îndulceşte...
Chiar am crescut?
Am învatat uşor a scrie pe-atunci,
Acum e mai greu
Căci nici o grădină nu seamănă
Cu grădina bunicii,
Acolo, unde cândva,
Trăiam şi eu...

GEORGE TEI, București, România

PATRIEI...

sângele
cu care scriem aceste poeme
nu ne aparţine

ochii
ce apropie zări liniştite
nu-s ai noştri

nici sufletul dorind
iubirea
cu pasiunea unei flori
nu este al nostru

toate acestea
ne-au fost dăruite de aceeaşi mamă bună,
cu toţii
suntem un singur
(poem)
al PATRIEI ...

SONET PENTRU PATRIE

Ţi s-au mai dedicat sonete? Iartă!
Sunt doar un biet îngrijitor de rime,
Dar numele-ţi ce urcă din vechime
N-am să-l închin, nicicând, pe la vreo poartă!

Îl voi păstra în suflet – întregime
Cum inima îmi este sfântă hartă;
Conturul tău, în noapte-a fost, ce soartă,
Răstălmăcit, parcă erai un nime!

În lumea asta, TU ne eşti comoară
Şi primăveri cu tril de ciocârlie;
De dragul tău nu-i plop să nu tresară!

Sub cântul tău ne vom pleca, iar dorul,
Sub flăcările galbene din glie,
Va semăna în viitor ogorul! ...

COLOANA INFINITULUI

pe umerii nopţii
ciclopi ai poturilor
alungă neliniştea. valuri
se pierd, mângâie nisipul
pescăruşi – trecători ai nopţii

sub faleza luminată de statuia lui
Ovidiu
refluxul
duce Luceafărul spre alte zări
ecoul
îneacă ţărmul –
recunoaşterea dăinuirii noastre 
dintotdeauna
Coloana Infinitului ...

MIORITICĂ

Pe dealuri sure dă năvală seara
Cu dulci miresme clocotind în vie,
Când lunecă printre butuci o ie
Să le sărute, mai din timp, povara

Şi raza ei de ciocârlie cade
Spre satul ce adoarme în picioare,
Când Feţi-Frumoşi îşi ţin la piept odoare
Din vise dezlegând grele şarade

Timpul robit de-atâta frumuseţe
În curgerea-i domoală izbuteşte
În orice fir de iarbă să îngheţe

Şi-n liniştea ce curge în şerpare
Să stea încă o viaţă el doreşte;
Şi cântecul cocoşului îl doare ...

PETALE ROŞII

pe umerii mei am să vă ridic
plimbându-vă
prin patimile străbunilor

foame de vă va fi voi coborî
stele fragede pe
Masa Tăcerii

somnul
de vă va prinde
am să vă leg de
Coloana Infinitului
ocrotind visele voastre

când vă veţi
întoarce
în zori trecând pe sub
Poarta Sărutului
vă voi da în dar
roua strânsă de petale roşii ...

PATRIA

M-a cunoscut pe când eram copil
În braţul tandru al iubirii mamei,
Când anii se roteau ca un destin
Dar ea îmi liniştea o toamnă-a spaimei 

M-a cunoscut când fost-am chiar atins
De ramura spinoasă a tristeţii.
M-a reclădit din tot ce-aveam mai bun
Să nu îmi sting corola demnităţii

Mă recunoaşte şi acum când trec
Prin venele cu umbra-i milenară
Şi mă aplec duios să îi sărut
Ideea de-a mă fi născut cu-o Ţară ...

STRĂBUNII

Câmpia scăldată-n amurg sângeriu
mai ascunde în iarbă copite vrăjmaşe

La picior de culme îşi află odihna
ICOANE dăltuite în piatră

Obosiţi, străbunii au descălecat
să-şi vindece rănile în negru pământ

Mă ridic pe trupurile lor
strigându-i pe nume ...

Un susur răspunde venind din adâncuri
şi trece mai departe

Îmi reazem capul de pieptul lor, îi aud cum respiră şi 
mângâiat de amintiri mă simt mai puternic ...

OVIDIU VASILE, Cluj-Napoca, România

IMN ROMÂNESC

Ne-am scris istoria pe harta ţării
Cu sânge şi cu lacrimi i-am udat
Obrazul de pământ cu ochiul mării
Şi codrului fârtate i-am jurat

Că ne-om ruga vorbind aceeaşi limbă
Să dăinuim milenii prin cuvânt
Capriciul veşniciei nu ne schimbă
Ne smulge numai crucea din pământ

Prin alte primăveri europene
Vom scoate iarăşi degetele-afar
Din răsărit ca florile perene
În lumea fără pietre de hotar

Lăsând identitatea să respire
Precum respiră cântecul din nai
Cinsti-ne-vom eroii-n cimitire
Cu imn român, din gurile de rai

RĂBDARE

sfântul pământ al patriei mame
întoarce mereu celălalt obraz
soarelui-răsare sau apune
răbdându-i lumina
ca pe o nedreptate a istoriei

rabdă plugului brazda fecundă
oaselor odihna
copacilor rădăcinile,
iar nouă, tălpile
palmele
genunchii
și sărutul

ATUNCI

Atunci când vom pricepe
Că ţara suntem noi,
Atunci vom înţelege
Noianul de nevoi.
Atunci doar învăţa-vom
Că lumea-i în derivă
Şi viitorul plânge
Trecutul care strigă.

Să ne-agăţăm de toate
Care mai sunt simţite,
Să nu se piardă-n volburi
De ape nesfinţite,
Doar sufletul din oase
A mai rămas român,
Vorba o duce vântul,
Cuvintele rămân,

Întipărite-n minte
Să crească, să dospească
Să ducă mai departe
Cultura românească,
Valori naţionale
Împrăştiate-n lume,
Chiar şi rebotezate
Au suflete române.


VĂ MULȚUMESC DE PARTICIPARE, CU RESPECT ȘI PREȚUIRE TRUDITORII ACESTUI EVENIMENT:
VIOREL GÂRBACIU
ALEXANDRU BĂLUȚĂ
IANI GÂRBACIU
FLORIN PREDA-DOCHINOIU
ELISABETA GÎLCESCU

membrii juriului:
SPIRIDON POPESCU – PREȘEDINTELE JURIULUI
STELLA ANGHEL
CONSTANTIN NIȚU
GEORGE MIHALCEA
RAUL CONSTANTINESCU
NICU MURGĂȘANU

VĂ AȘTEPTĂM LA URMĂTOAREA EDIȚIE – august 2015,
al IV-lea Concurs de poezie lirică patriotică Suflet românesc
lansarea celui de-al III-lea volum antologic Suflet românesc 2015










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu