SUFLET ROMÂNESC - antologie
În zidul cetăţii de munţi şi de văi, sufletul lui Mihai Viteazu ocroteşte încă, ţinuturile noastre, etern. Toate s-au liniştit. Şi zbuciumul din adâncul sufletului românesc, pe meleagurile dragi, aproape de oaza noastră de linişte. Ni s-au împlinit visele, dar noi vom continua... Eram departe, undeva în afara timpului, acolo unde nici murmur, nici zgomot nu se aud, doar simţirea din noi şi bucurie... A fost divin... Doar numele voastre s-au ridicat din trecut, alunecând în prezent, în văzduhul stârnit de iubire, luminos şi pur...
Elisabeta Gîlcescu
Poiana lui Mihai - august 2012
ANY DRĂGOIANU
20 iulie 1975 - Țânțăreni, Gorj
ANY DRĂGOIANU
20 iulie 1975 - Țânțăreni, Gorj
ANY DRĂGOIANU – Limba neamului
Ne e limba ca o cobiliţă arcuită peste sufletele ce aşteaptă
reîntoarcerea poeţilor dispăruţi
cu ceara lipită pe unghia dreaptă a vremii
cad pădurile de brazi şi vântul poartă vreascurile
până la spirala întunecată
ne e limba Dunăre ce curge peste ogoarele pedepsite
de plânsul în scutece de cânepă crescută în galaxia vecină
unde s-au ascuns bătrânii de teama necuvintelor
şi pasc turmele albastrelor gânduri
ne e limba somn când păsările atacă zarea
trasând semne pe harta cerului
şi ochiul magic îşi deschide pleoapa udând fiecare destin
ne e limba culoar de foc în inimi
şi pulsează odată cu silabele răsturnate pe covorul verde
al câmpiilor atemporale unde soldaţii îşi odihnesc caii
la umbra neîmplinirilor
ne e limba floare de crin doar atât
cât vor fi urme de opinci
prin ţărâna lăsată de Bunul Dumnezeu
între coastele Carpaţilor
ANY DRĂGOIANU – Ţara noastră
Ţara e oglindă noastră
În care privim trecutul,
Pân’ la graniţa albastră,
Unde munţii-şi ’nalţă scutul.
Ţara e câmpia-ntinsă
Şi ogorul ars de soare,
E durere-n piept nestinsă,
Dulce brazdă sub ninsoare.
Ţara e altar de stele
În grădina de cuvinte,
E balsam în zile grele,
Rugăciunea mea fierbinte.
Ţara mi-e izvor de munte,
Arc de gând, ce plimbă norii,
Ţara mea e ca o punte
Peste-a lumilor istorii.
Ţara e oglindă noastră
În care privim trecutul,
Pân’ la graniţa albastră,
Unde munţii-şi ’nalţă scutul.
Ţara e câmpia-ntinsă
Şi ogorul ars de soare,
E durere-n piept nestinsă,
Dulce brazdă sub ninsoare.
Ţara e altar de stele
În grădina de cuvinte,
E balsam în zile grele,
Rugăciunea mea fierbinte.
Ţara mi-e izvor de munte,
Arc de gând, ce plimbă norii,
Ţara mea e ca o punte
Peste-a lumilor istorii.
ANY DRĂGOIANU – Mi-e ţara
Mi-e ţara-n suflet, ca o rană
Şi sângerează peste veacuri
De-atâtea încercări, la strană
Sunt îngerii în albe fracuri.
Mi-e ţara lut în vatră caldă
Şi pâine coaptă-n ţest la spuză,
E lan de grâu, e vis ce scaldă
Cu galben plâns a vieţii scuză.
Mi-e ţara cântec peste munte
Albastru gând lângă pădure,
E dalbă stea, e ca o punte
Şi nu se teme de-o secure.
Mi-e arc de cerc peste grădina
Istoriei ce-a ţinut zborul,
Urmaşilor să dăm lumina
Pentru-a se-aprinde viitorul.
AUREL PETEOACĂ
16 iulie 1965 - Jilava, Ilfov
AUREL PETEOACĂ – Pământul ţării
Mi-e ţara-n suflet, ca o rană
Şi sângerează peste veacuri
De-atâtea încercări, la strană
Sunt îngerii în albe fracuri.
Mi-e ţara lut în vatră caldă
Şi pâine coaptă-n ţest la spuză,
E lan de grâu, e vis ce scaldă
Cu galben plâns a vieţii scuză.
Mi-e ţara cântec peste munte
Albastru gând lângă pădure,
E dalbă stea, e ca o punte
Şi nu se teme de-o secure.
Mi-e arc de cerc peste grădina
Istoriei ce-a ţinut zborul,
Urmaşilor să dăm lumina
Pentru-a se-aprinde viitorul.
AUREL PETEOACĂ
16 iulie 1965 - Jilava, Ilfov
AUREL PETEOACĂ – Pământul ţării
Sunt pământul ţării, frământat,
De plug,de sabie şi răzvrătire,
Veşnicia în pântec am purtat,
Iar din seminţe mai rodesc iubire.
Sunt neînvinsul rege Decebal,
Ce mi-am botezat curajul în otravă,
Sunt voevodul Gelu,îngropat de cal,
Pe malul unei ape,sub otavă.
Sunt eşafodul solidar cu al Craiovei Ban,
Moartea i-am gonit-o spre îndepărtate zări,
Trecerea în nefiinţă i- ar fi fost în van,
El nu unise încă durerea a trei ţări.
Sunt speranţa soldatului pe front
Şi inconştienţa lui ce zbucimă tranşee,
Eu am plătit lui Dumnezeu acont
Ca să mă pot întoarce acasă, la femeie.
„Sunt vârf de munte, alintat de cer,”
Izvorul cristalin ce setea vă adapă,
În nopţi de iarnă colind cu lerui ler,
Iar vara sunt umbra ţaranului ce sapă.
Sunt Meşterul cu aripi din şindrilă
Şi iubirea mi-am zidit sub temelie,
Iar morţii i-am surâs atunci cu milă,
Caci jertfa avea complice o soţie.
Sunt istoria acestui brav popor,
Hrisoavele m-au prăfuit în rădăcini,
Iar Mioriţa îmi doineşte în dor
Din catedrala pădurilor de pini.
AUREL PETEOACĂ – Pe muchie de cuțit
Sunt un valah cu puritate-n gene,
Mlǎdițǎ a lui Vodǎ cel Viteaz,
Am rǎdǎcini teribil de perene
Și cicatrici de onoare pe obraz.
Mergând pe firul Oltului ȋn sus,
Mi-e sufletu-n campanie de luptǎ
Aștept din Mǎrginime un rǎspuns
Și pohta de Ardeal devine mai acutǎ.
Prin iscoade, spionez prințesa lor,
O salcie pletoasǎ și fragilǎ
Și vreau s-o ȋncǎtușez ȋn dor,
S-o fac părtașǎ, iarǎși, la idilǎ.
Mergând pe firul Oltului ȋn sus,
Mi-am așezat tristețea la Câineni,
De la Cibin, aștept, de grabǎ, un rǎspuns,
Cu declarații de iubire, somez pe ardeleni.
Ȋn crucea nopții, chiar la drumul mare,
Ȋi voi rǎpi sǎrutul, ca-ntr-un mit,
Dezlǎnțuit din poftele barbare,
Eu voi trǎi, din nou, pe muchie de cuțit.
Sunt un valah cu puritate-n gene,
Mlǎdițǎ a lui Vodǎ cel Viteaz,
Am rǎdǎcini teribil de perene
Și cicatrici de onoare pe obraz.
Mergând pe firul Oltului ȋn sus,
Mi-e sufletu-n campanie de luptǎ
Aștept din Mǎrginime un rǎspuns
Și pohta de Ardeal devine mai acutǎ.
Prin iscoade, spionez prințesa lor,
O salcie pletoasǎ și fragilǎ
Și vreau s-o ȋncǎtușez ȋn dor,
S-o fac părtașǎ, iarǎși, la idilǎ.
Mergând pe firul Oltului ȋn sus,
Mi-am așezat tristețea la Câineni,
De la Cibin, aștept, de grabǎ, un rǎspuns,
Cu declarații de iubire, somez pe ardeleni.
Ȋn crucea nopții, chiar la drumul mare,
Ȋi voi rǎpi sǎrutul, ca-ntr-un mit,
Dezlǎnțuit din poftele barbare,
Eu voi trǎi, din nou, pe muchie de cuțit.
AUREL PETEOACĂ – Mihai Bravu
Mihai, ţăranii sunt
legaţi de glie,
Boierii toţi şi-au
pus averile în joc
Şi din Viena întârzie
o solie,
Doar ochii tăi au
vâlvătăi de foc.
Ce gând te macină,
ghiaure?
Ce alianţe se lasă
încă aşteptate?
Mai marii lumii vor
laurii să-ţi fure,
Dar umbra ta îi
umileşte în păcate.
La Calugăreni, doar
pentru o zi,
Neajlovul, în sânge,
ai înecat,
Doamne, şi azi,
mănoasele câmpii
Te aşteaptă, tot
viteaz şi tot neînduplecat.
Ţi s-a tocit şi sabia
la brâu,
Iar barda-n stânga
parc-a ruginit,
Doar roibul tău mai
spumegă în frâu,
Ca să te poarte
într-un atac cumplit.
Doamne, ai fost
iertat de eşafod,
Numai trădarea n-a
putut ca să te sară
Şi ţi-au curmat
speranţa-n rod,
Dar visul tău a
rotunjit o ţară.
În Alba Iulia, în
inimă de Ardeal,
În albe straie,
Doamne, să revii,
Să-ţi sorbi iar
nemurirea din pocal,
De frică, o veşnicie,
duşmanii te vor şti.
Buzeştii fraţi ţi-au
fost ca fraţii,
Iar Novăceştii gardă,
uneori şi scut
Şi-ai comandat în
luptă Dunărea, Carpaţii,
Iar mlaştina te-a
ajutat cât a putut.
Măria Ta, ai fost
precum un soare,
Iar vitejia ta va
rămâne anotimp,
Eşti cel mai sfânt,
absenţa ta ne doare
Şi nu vom da vreodată
Carpaţii pe Olimp.
Iar pohta ce ai
pohtit, Mărite Doamne,
Ne-a fost poruncă vie
peste ani,
Istoria te-a reţinut
în cuget şi icoane
Şi etalon de piaza
rea pentru duşmani.
Câmpia Turzii mai
poartă rana adâncă,
A neputinţei de a fi
oprit pe asasini
Şi o remuşcare acidă
încă ne mănâncă,
Precum viroza înfiptă
cronic în plămâni.
BUNGET MARIN
21 septembrie 1946 - Hurezani, Gorj
BUNGET MARIN – Poiana lui Mihai
21 septembrie 1946 - Hurezani, Gorj
BUNGET MARIN – Poiana lui Mihai
Ascultă stânca
sub geamătul ei
istoria doarme în pace...
adevăr neclintit.
pentru veşnicu-i drum
chiar și liniștea tace
pentru noi
pentru cei care vin
zămislind... fără gând de povară
firi de neam
cu iubiri de pământ
au crescut peste vreme o tară
truda lor
n-a schimbat niciun gând
au făcut pentru noi
când vezi ţara de-acolo, de sus,
simți cum curge prin tine
măreția acestor eroi.
CAMELIA ARMATI
15 ianuarie 1969
CAMELIA ARMATI – ROMÂNIA
Dar s-o-njuri, s-o faci și curvă, sângele în vine-mi turbă!
Ce mai neam de patrioți, țară, maică de netoți,
Jucată-n picioare bine, scuipă Mamă, toți pe tine...
Iartă-i țara mea frumoasă, saltă-ți fruntea luminoasă,
Șterge-ți lacrima din glie, Țară dulce, Românie...
Mândră ești și prea curată, blândă și nevinovată,
Os străbun, de veac scurmată, țară binecuvântată.
Tu taci...iar ei te ard și te lovesc, măicuță bună,
Te umilesc și mi te spurcă-n vorbe de latrină,
Te scot la târg să mi te vânză pe doi bani, pe mai nimică,
Te uiți la ei, mamă și știi că-s morți deja...de frică.
Ei n-au putut să ducă-n viață atâtea câte tu ai dus,
N-au răsărit cu ochii-n piscuri și-n valurile-ți n-au apus,
N-au mânăstiri, n-au Ștefani, n-au Mihai, n-au, Mamă, mame,
N-au rădăcini, Luceferi, n-au codri, nici lumină în icoane!
Nu au habar de-a se mândri, trăiesc, mamă, cât flama,
Și tot ce știu e-a umili și-a te tăia de zor cu lama,
Te ceartă, mamă, tot pe tine, că nume sfinte n-ai păstrat,
Când ei te scuipă în obraji...pe toate le-au scuipat!
Îți dau cu șutul peste gură și cu țigara-ți fac arsură,
Tu îi privești mereu cu milă, cu Dunărea să-i legi la gură!
Carpații să-i răstorni pe ei, în peșteri bagă-i pe mișei,
Unge-i cu mierea țarinei, cu doina dulce din știubei!
Adoarme-i, mamă Românie, valuri în Deltă să îi mâie,
Carpați și dealuri să-i sfâșie, în Dunăre umflați rămâie,
Umili sub glia strămoșească, striviți, amari, cu limba iască,
Înjurătura să și-o pască! Românie, țara mea măiastră!
CARMEN POPESCU
10 sept.1960, com. Tătuleşti, jud.Olt
CARMEN POPESCU - Mi-e dor
Mă-năbușe dor
de țara mea fără
țară,
acolo unde soarele
strălucește altfel,
unde codrul de pâine
are gustul lui Dumnezeu,
unde inima
palpită mai repede
pentru că e iubită
de-o Ileană
și unde Constantin mestecă
fir de grâu
în colțul gurii
când iese la birt
pentr-un sfert de țuică
primit pe datorie...
Mi-e dor de mama,
chip marmoral, icoana
din perete
scăldată în lacrimile
muncii nedormite,
femeie în pat, gospodină
în bătătură,
bărbată în urma plugului,
munte de suflet
jucat în picioare de
truda nemărginită,
hrană pentru prunci
și pentru un viitor
în progres...
Mi-e dor de sat,
fărâma ruptă din rai
unde cerul, sărutând
pământul îi înmulțește
roadele,
îi crește pruncii,
îi cântă baladele,
îi joacă horele,
îi dănțuiește fetele
și-i face flăcaii demni
de Adamul Tatălui
aruncat în vâltoare
pentru a-și spăla
păcatele...
Mi-e dor de mine,
românul din mine...
strălucește altfel,
unde codrul de pâine
are gustul lui Dumnezeu,
unde inima
palpită mai repede
pentru că e iubită
de-o Ileană
și unde Constantin mestecă
fir de grâu
în colțul gurii
când iese la birt
pentr-un sfert de țuică
primit pe datorie...
Mi-e dor de mama,
chip marmoral, icoana
din perete
scăldată în lacrimile
muncii nedormite,
femeie în pat, gospodină
în bătătură,
bărbată în urma plugului,
munte de suflet
jucat în picioare de
truda nemărginită,
hrană pentru prunci
și pentru un viitor
în progres...
Mi-e dor de sat,
fărâma ruptă din rai
unde cerul, sărutând
pământul îi înmulțește
roadele,
îi crește pruncii,
îi cântă baladele,
îi joacă horele,
îi dănțuiește fetele
și-i face flăcaii demni
de Adamul Tatălui
aruncat în vâltoare
pentru a-și spăla
păcatele...
Mi-e dor de mine,
românul din mine...
CĂTĂLIN CODRU
14 martie 1973 - București
14 martie 1973 - București
CĂTĂLIN CODRU – La
luptă
Îmbracăte-n piei, răsucite în
zale,
Din dinte de lup, să-mi fi
steagul cu şarpe;
Asmute-mi şi câinii, înţarcă-i de
sânge,
Atârnă-mi de zare mirosuri de
fum,
Sunt mult prea pornit să
mă-ntorc, azi, din drum
În granita minţii, răsară-mi iar
săbii, să vii să-mi descaleci
De-un cal, ca turbarea;
Ridică-mi iar munţii, sărută-mi
iar marea,
Să-mi steie la umăr cărunţii şi
sarea,
Cu bărbile lor, cufundate-n
gândire,
Să-mi dea iară sfaturi de moşi
înţelepţi;
Adună-mi tu oastea şi hai, la
strivire,
Să vină iar coasa să-i ducă spre
drepţi,
Aşa să ne ştie o lume întreagă,
Noi nu avem frică de spurca
păgână,
Să ştie cu toţii, aici ne e glia
Mai moară, din frunte, cei ce-şi
spun, azi, stăpânii,
Căci sunt doar năpârci...
Înfulecă-i câinii!
Să-şi plângă în palme, cu plumbul
în gât,
Să-şi facă dreptate în lumea cea
dreaptă...
Aici e un templu -
Pământul meu sfânt!
CĂTĂLIN CODRU –
Hai, în Piaţa Mare
În pămâtul ţării mele am plantat
câţiva copaci,
Ei s-au transformat în ruguri, o
grădină de araci,
Am fost pedepsit de glie, c-am
uitat cine sunt eu,
M-am născut sub cerul liber şi am
fost vândut mereu;
Iată, a sosit şi clipa,
transformând aracii-n ţepe,
Pentru trădători de ţară, pentru
hoţi, pentru otrepe.
V-am gonit şi n-aţi plecat, voi
cei cu credinţă-n bani,
Acum, să-mi daţi socoteala,
pentru-un-ultim pol de ani.
………………………………………………………………..
Fruntea să îţi şadă mândră şi să
străluceşti ca focul,
Să îţi piară toţi duşmanii... de
azi, şi-au pierdut norocul,
Fiii tăi să se întoarcă de prin
ţările străine,
Unde-au pribegit sărmanii,
printre suflete haine.
Hai, acum, în piaţa mare, unde-am
mai strigat odată,
Să ne scuturăm de molii, hai, să
ne croim o soartă.
Dacă simţi în suflet viaţa şi mai
vrei să fii stimat,
Pune mâna pe drapel! Hai, în
piaţă, fii bărbat!
CĂTĂLIN CODRU –
Dacă te-ntreabă...
Dacă te-ntreabă... să le spui
Că n-ai ştiut, de la-nceput,
Că nu erai decât un pui,
Când haimanale te-au vândut.
Dacă te-ntreabă de ţi-e frică...
Tu să zâmbeşti cu fruntea sus,
Eşti pui de dac, nu ştii ce-i
frica,
O ştie el... el e în plus.
Dacă te-ntreabă... să nu minţi;
Tu ţi-ai iubit cuvântul tău
Şi cu respect pentru părinţi,
Nu l-ai trădat pe Dumnezeu.
Dacă te-ntreabă vreun străin,
Aşa cum s-a-ntâmplat, mereu,
Şi-i simţi în inimă venin,
Să îl striveşti, urmaşul meu!
Dacă te întreabă cineva
De vorbă... să se afle-n treabă,
Să-i zici să meargă-n drumul lui
Şi... dă-l afară din ogradă!
Dacă te-ntreabă, fiul meu,
Să îl respecţi până ce-l vezi
Ce are-n suflet; dacă-l crezi,
Poţi să-l şi ierţi, drăguţul meu.
Dacă te-ntreabă de strămoşi,
Să nu te temi şi să fii mândru,
Noi îi cinstim pe-ai noştri moşi,
Cu amintiri şi glas de clopot
tandru.
Dacă te întreabă cineva de mine,
Tu să le spui aşa: „s-a dus...”
Nu zici pe unde, nici cu cine...
„N-a stat s-aştepte... doar s-a
dus!”
CĂTĂLINA MUNTEANU
12 iunie 1967 - Galați
CĂTĂLINA MUNTEANU – Credulă ţară, obositor de inocentă
Şi te iubesc aşa cum eşti
Obositor de inocentă...
Credulă eşti în faţa celor care
Promit de mâine traiul cel mai bun
Şi-şi umflă precum zepelinul
Plamânii fără de simţiri.
Îmi umplu sufletul de ţară
Şi rog a mă primi român
In dulcea glie strămoşească
În dulce graiul meu străbun.
Să pot cu glasul rugăciunii
Unirea neamului s-adun...
Mă-nalţ spre tine veşnicie
Nădejde am în Dumnezeu
Să cred, credulă precum tine ţară
În vremuri noi şi-n trai decent.
Copiii mei nu vreau să-mi zboare
Ca avioane de hârtie
Spre alte zări cerând o pâine
Îi vreau în ţara lor stăpâni!
Şi te iubesc aşa cum eşti
Obositor de inocentă...
CĂTĂLINA MUNTEANU – Spre templu
Păşesc intuitiv pe scara regăsirii
cu speranţă
şi dorinţă de iertare
spre templul conturat în fiinţa mea
mi-a vorbit un înger
la două străzi de inima mea...
suav glas
puternic şi blând deschide calea-
aripile lui împart lumina
ca o ploaie fină.
fiecare fulg alungă neputinţa
învăţ să cânt psalmi de mulţumire
las să curgă prin mine glasul îngerilor
aprind flacăra
e vie...
cu speranţă
şi dorinţă de iertare
spre templul conturat în fiinţa mea
mi-a vorbit un înger
la două străzi de inima mea...
suav glas
puternic şi blând deschide calea-
aripile lui împart lumina
ca o ploaie fină.
fiecare fulg alungă neputinţa
învăţ să cânt psalmi de mulţumire
las să curgă prin mine glasul îngerilor
aprind flacăra
e vie...
CONSTANTIN CRISTESCU
21 iunie 1959 - Vatra Dornei
21 iunie 1959 - Vatra Dornei
CONSTANTIN CRISTESCU – Istorie mută
E tristă lumina
Ce plouă cuminte,
Atât de haină
Pe albe cuvinte.
Îmi macină norii
Cu lacrimi, strămoşii
Şi-aruncă fiorii
Prin macii cei roşii.
Aroma de vise,
În câmp, o aşază,
Cu istorii ucise
Apoi, la veghează.
Şi-n suflet, îmi pune
Un cald început,
Tu scrie-mi, în lume,
Istoria, mut...
Îmi macină norii
Cu lacrimi, strămoşii
Şi-aruncă fiorii
Prin macii cei roşii.
Aroma de vise,
În câmp, o aşază,
Cu istorii ucise
Apoi, la veghează.
Şi-n suflet, îmi pune
Un cald început,
Tu scrie-mi, în lume,
Istoria, mut...
CONSTANTIN CRISTESCU – Veniţi
copii, să plângem
Veniţi copii, să plângem o zare ce se duce,
Ca un mormânt de soare, lăsând lumini pe cruce,
Pe mândrul piedestal, cioplit în bronzul rece,
Tu mă priveşti, tăcut, în noaptea care trece.
Tu ne-ai croit destine, de când erai barbar,
Cu fiii tăi alături, cu pieptul la hotar,
Ai zămislit, în lume, un cânt, precum cocorii,
Prin stelele albastre, prin file de istorii.
Opinca ta cea ruptă, purtată-i peste lumi,
Cu sânge-ai scris pe ceruri, în aprige furtuni.
Tu ne-ai născut cu aripi, din visul început
Şi ne-ai lăsat poveţe cu ce-avem de făcut.
Tu, fiu născut de munte, în lacrimi de izvor,
Onoarea, demnitatea (purtai) la piept cu dor,
Poveste cu duşmani mai lăcrima bunica,
Căzuţi sub braţul tău, îţi sărutau opinca.
Cădeau, din gura sobei, scântei fierbinţi de jar;
Bunicul meu, pe prispă, privea către hotar:
- Hai, uită-te, copile, să-l vezi pe tatăl tău,
E umbra ce se pierde în maluri de ecou.
Pe geana mea se-nchide un somn tăcut, pustiu,
Asteptă-mă bătrâne, la tine, am să viu...
Din codrii verzi din munte sau în adânc de ape,
Te-oi căuta etern, să-ţi fiu, mereu, aproape.
Iar la nepoţi, voi spune poveştile din glie,
Din pieptul meu, voi face (scut la mândra ta mosie).
Ţi-oi închina cuvinte, în fiecare seară,
Străbun plecat în astre, cu dragoste de ţară..
Veniţi copii, să plângem o zare ce se duce,
Ca un mormânt de soare, lăsând lumini pe cruce,
Pe mândrul piedestal, cioplit în bronzul rece,
Tu mă priveşti, tăcut, în noaptea care trece.
Tu ne-ai croit destine, de când erai barbar,
Cu fiii tăi alături, cu pieptul la hotar,
Ai zămislit, în lume, un cânt, precum cocorii,
Prin stelele albastre, prin file de istorii.
Opinca ta cea ruptă, purtată-i peste lumi,
Cu sânge-ai scris pe ceruri, în aprige furtuni.
Tu ne-ai născut cu aripi, din visul început
Şi ne-ai lăsat poveţe cu ce-avem de făcut.
Tu, fiu născut de munte, în lacrimi de izvor,
Onoarea, demnitatea (purtai) la piept cu dor,
Poveste cu duşmani mai lăcrima bunica,
Căzuţi sub braţul tău, îţi sărutau opinca.
Cădeau, din gura sobei, scântei fierbinţi de jar;
Bunicul meu, pe prispă, privea către hotar:
- Hai, uită-te, copile, să-l vezi pe tatăl tău,
E umbra ce se pierde în maluri de ecou.
Pe geana mea se-nchide un somn tăcut, pustiu,
Asteptă-mă bătrâne, la tine, am să viu...
Din codrii verzi din munte sau în adânc de ape,
Te-oi căuta etern, să-ţi fiu, mereu, aproape.
Iar la nepoţi, voi spune poveştile din glie,
Din pieptul meu, voi face (scut la mândra ta mosie).
Ţi-oi închina cuvinte, în fiecare seară,
Străbun plecat în astre, cu dragoste de ţară..
CONSTANTIN CRISTESCU
– Eroul fără nume
Tu rece ne priveşti de sus
Cu aer blând, dar nesupus,
Tăcut ţi-e pasul pentru noi
În cronici albe de război.
Tu nume n-ai sub norii uzi
Şi peste lacrima-mi pătrunzi,
Iubirea plaiului străbun
Tu, fără nume, brav nebun.
Sub paşii tăi de vorbe mici
Cădeau duşmanii inamici,
Stăpâni ar fi dorit sa fie
Pe munţi, pe ape şi pe glie.
Tu nume n-ai, dar ai un har,
Un piept cu sânge de hotar
Şi-n visul tău eram stăpân
Pe mândru suflet de Român.
Tu ţi-ai purtat crucea-n război
Şi-i moştenire pentru noi,
Tu nume n-ai, nici n-ai avut,
Eroul meu necunoscut.
CONSTANTIN CRISTESCU – Străbunul
meu
De învechite cruci mai spânzură cuvinte,
Sculptate peste lacrimi care încă plâng,
Sub ele-ascuns ,stă trupul tău cuminte,
De învechite cruci mai spânzură cuvinte,
Sculptate peste lacrimi care încă plâng,
Sub ele-ascuns ,stă trupul tău cuminte,
Iar visul tău
la piept,cu braţele îl strâng.
Priveşte-mă străbune din cer însângerat,
Când mai pluteşti tăceri în nopţile senine,
Aşez încet coroane pe trupul tău uscat,
Dar visul tău e tânăr şi mai aleargă-n mine.
Ai construit cu pasul tău cărarea de hotar
Şi ai udat cu sânge, prin filele de glorii,
Un vis de libertate ,ce mai zbura hoinar,
Pe albe crizanteme, tu mi-ai lăsat istorii.
O salvă mai împuşcă o ceaţă grea de nori
Şi-o lumânare arde, o clipă-ţi prin destin,
Trompeta-şi lasă note, de linişti cu fiori,
Străbune, eu la tine, mereu, am să mă-nchin
Priveşte-mă străbune din cer însângerat,
Când mai pluteşti tăceri în nopţile senine,
Aşez încet coroane pe trupul tău uscat,
Dar visul tău e tânăr şi mai aleargă-n mine.
Ai construit cu pasul tău cărarea de hotar
Şi ai udat cu sânge, prin filele de glorii,
Un vis de libertate ,ce mai zbura hoinar,
Pe albe crizanteme, tu mi-ai lăsat istorii.
O salvă mai împuşcă o ceaţă grea de nori
Şi-o lumânare arde, o clipă-ţi prin destin,
Trompeta-şi lasă note, de linişti cu fiori,
Străbune, eu la tine, mereu, am să mă-nchin
CONSTANTIN CRISTESCU –
MĂRITE ŞTEFAN...
Se-ntorc spre tine, Ştefan, luminile din aştri,
Şi vin să-ţi lumineze calea, călugării albaştri,
Ascunşi în munţii ţării, se roagă şi te plâng,
Se-ntorc spre tine, Ştefan, luminile din aştri,
Şi vin să-ţi lumineze calea, călugării albaştri,
Ascunşi în munţii ţării, se roagă şi te plâng,
Cu lacrimi de izvoare, în umbrele de crâng.
Bat clopotele nopţii ecouri de lumină,
Priveşte-ţi tu nepoţii, cum vin de se închină,
Să-ţi mângâie trecutul, ce lin pluteşte-n nori,
Purtând neatârnarea miresmelor prin flori.
Ştiu, au căzut, de spada ta, duşmanii la pământ,
De-aceea, Mare Ştefan, te port, mereu, în gând,
Veniţi cu toţi la Putna, să-l pomenim pe dată,
Prin clipa nemurii, mereu, mai viu, să treacă.
Te-ntoarce, Mare Ştefan, din rece mănăstire,
Prin fila ta de glorii, prin sufletul din mine,
Te-aşteaptă iarăşi ţara, din nou s-o izbăveşti,
Coboară, Mare Ştefan, din astrele-ţi cereşti.
Ne mângâie pe suflet, cu glasul tău răsunător,
E scris din nou Unire, pe-un steag cu tricolor,
Ţi-om sta din nou alături, în clipa-n care ieşi,
Suntem nepoţii tăi, mărite, nepoţi de la răzeşi.
Mai fă o dată-n munte, iar buciumul să sune,
Chemarea ta la oaste, prin suflete, prin lume,
Să facă să-ncolţească, tăcut, în prag de seară,
Unirea într-un cuget şi-n dragoaste de ţară.
Bat clopotele nopţii ecouri de lumină,
Priveşte-ţi tu nepoţii, cum vin de se închină,
Să-ţi mângâie trecutul, ce lin pluteşte-n nori,
Purtând neatârnarea miresmelor prin flori.
Ştiu, au căzut, de spada ta, duşmanii la pământ,
De-aceea, Mare Ştefan, te port, mereu, în gând,
Veniţi cu toţi la Putna, să-l pomenim pe dată,
Prin clipa nemurii, mereu, mai viu, să treacă.
Te-ntoarce, Mare Ştefan, din rece mănăstire,
Prin fila ta de glorii, prin sufletul din mine,
Te-aşteaptă iarăşi ţara, din nou s-o izbăveşti,
Coboară, Mare Ştefan, din astrele-ţi cereşti.
Ne mângâie pe suflet, cu glasul tău răsunător,
E scris din nou Unire, pe-un steag cu tricolor,
Ţi-om sta din nou alături, în clipa-n care ieşi,
Suntem nepoţii tăi, mărite, nepoţi de la răzeşi.
Mai fă o dată-n munte, iar buciumul să sune,
Chemarea ta la oaste, prin suflete, prin lume,
Să facă să-ncolţească, tăcut, în prag de seară,
Unirea într-un cuget şi-n dragoaste de ţară.
CONSTANTIN CRISTESCU – Ne nasc străbunii
Ne nasc străbunii file de istorii,
Noi am uitat, de mult, să mai citim.
Tăcut, ne picură, cu sânge, norii,
Pe piatra rece, care o zidim.
Noi am uitat, de mult, să mai citim,
Prin file vechi, nenumărate glorii;
De ele, doar în vis, ne amintim
Când reci sudori ne gâdilă fiorii.
Tăcut, ne picură, cu sânge, norii,
Ne transformăm, cu toţi, în lut,
Purtând, la cap, mireasma florii
Şi-a unui vis ce n-a-nceput.
În bronz trecut tu, chip de lut,
Tu nume n-ai şi nici privire
Cu sânge cald hotare ai facut
Te-oi ţine veci în amintire.
La tine-n sărbători mai vin
Cu preţ de clipă-n amorţire
Urmaş al tău să mă închin
Să-ţi pun coroana de iubire.
Pe recea piatră care-o mai zidim,
Tăcut, mai picură, cu sânge, norii;
E prea târziu şi trist să ne căim,
Străbunii ne mai nasc istorii...
CONSTANTIN VIZONIE
10 februarie 1968 - București
CONSTANTIN VIZONIE - Fluier de coasă
10 februarie 1968 - București
CONSTANTIN VIZONIE - Fluier de coasă
Şuieră coasa, cântec ascuţit,
Cântec de moarte şi viaţă,
Bate cosaşul fierul tocit,
Şi iarba, cântec învaţă.
Sărută coasa, un ultim sărut,
Firul de iarbă pe faţă,
Sărutul Iudei, cel prefăcut,
Şi moartea firul înhaţă.
Nu plânge acum,
Fir de iarbă ursit
În cercul verde al lumii,
Bucură-te că ai înverzit,
Că ai cântat romanţe lunii.
Şuieră coasa, cântec jelit,
Seceră florile-n cale,
Iar după ele-n alai aurit,
Plâng gâzele-n vale.
În mijlocul naturii
La umbră de codru verde
Nimeni oare nu mă vede
Stând ȋn iarba ȋnrourată
Şi de flori ȋnmiresmată?
Stau ȋmbrăţişând pământul,
Ascultând cum bate vântul,
Aducând cu el, Mărie,
Cânt duios de ciocârlie.
Mii de gaze şi albine
Colindând floare cu floare,
Ce străbat ȋntreg văzduhul
Până la apus de soare.
Sunt departe, dus de gânduri,
Apa trece peste prunduri,
Multe flori o să răsară
De cu zori şi până-n seară.
Destăinuire
Într-o zi
m-am hotărât să mă trezesc
din somnul agoniei
ȋn care zăcusem atâţia ani
şi m-am oprit ȋn faţa primei uşi
care mi s-a deschis.
Am fost primit
cu braţele deschise
hrănit cu apă vie
legănat de-un vis
şi, iată-mă
ȋntremat.
Pictură ȋn trei culori
Port trei culori
În minte şi ȋn suflet.
Un roşu aprins
Mi-e inima de umblet.
Un galben-pal distins,
Mi-e dorul plin de zâmbet.
Albastrul marin ȋntins,
Pictez ȋn viaţă cântec.
Cunună de roşu stins,
Eu mi-am ȋncins pe frunte.
Un galben-cald, mănos,
Pe tâmplele cărunte.
Albastrul-am ȋn ochi,
În vene şi ȋn pântec.
Iar când mă plictisesc,
Le-amestec, le adulmec.
Odă ţăranului român
Ţăran român, Măria ta,
Cu pieptul veşnic ars de soare,
La tine, eu acum mă-nchin,
La inima-ţi din pieptul tare.
Măria ta, ţăran român,
Cu fruntea lată-mbrobonată,
Tu eşti al rodului stăpân,
Născut din brazda prelucrată.
Ţăran român, Măria ta,
Cu palma toată bătucită,
De plugul şi de coasa grea,
Ţi-e viaţa astfel poleită.
Măria ta, ţăran român,
Cel ce trudeşti din zori şi până-n seară,
De grija gliei, gându-ţi este plin,
Şi-a pâinii negre de secară.
Ţăran român, Măria ta,
Eşti umăr trainic pentru ţară,
Tu faci prin vrednicia ta,
Un aur galben să răsară.
Măria ta, ţăran român,
Copiii ţi-ai jertfit oştirii,
Să apere al ţării sân,
Şi-ai intrat în cartea nemuririi.
Ţăran român, Măria ta,
Ce stăpâneşti cu suflet pe ogor,
Te-nchini la vremea bună-rea,
Recolta să-ţi aducă spor.
Măria ta, ţăran român,
Cu Domnul te-nsoţeşti pe orişiunde,
Credinţa, tu o porţi la sân,
Iubirea sufletu-ţi inunde.
Ţăran român, Măria ta,
Nu mi-ar ajunge o mie de cuvinte,
Să-mbrac în ele munca grea,
Eşti al pământului părinte.
Măria ta, ţăran român,
Tu modelezi din braţe lutul,
În urma ta iubiri rămân,
Şi dorul şi setea-infinitul.
Ţăran român, Măria ta,
În slove te-au cântat poeţii,
Te-ai răzvrătit, cerând pământ cândva,
Şi jertfa ta a fost cu preţul vieţii.
…………………………………….
Ţăran român, Măria ta,
Te-au pus la stâlpul infamiei,
Cu tină ţi-au umplut gura,
Când ai strigat din ghearele robiei.
........................................................
Ţăran român, Măria ta,
În faţa ta, acum mă-nclin,
De dragul tău mi-e gândul plin,
Mă-nchin la măreţia ta!
L-aud pe Dumnezeu
L-aud pe Dumnezeu cum geme
Sub lovituri cumplite și deșarte.
Dar viaţa Sa, oricȃt m-aș teme,
Nu va pleca ȋn veci ȋn moarte.
L-aud pe Dumnezeu cum moare
Ȋncet și surd cobor ȋn mine.
Dar moartea Sa, oricȃt mǎ doare,
E Ȋnvierea care, sigur vine.
L-aud pe Dumnezeu cum plȃnge
Cȃnd binele-n lume nu-l scoate.
Dar plȃnsul Sǎu, oricȃt mǎ frȃnge,
Mai spalǎ lumea de pǎcate.
L-aud pe Dumnezeu cum tace
Cȃnd nu-mi vorbește, rǎu mǎ doare.
Tǎcerea Lui deși nu-mi place,
Trezește-n mine o splendoare.
L-aud pe Dumnezeu cum cȃntǎ
Atȃt de rar El se aratǎ.
Iar cȃntul Sǎu vrǎjit ȋncȃntǎ,
Și lasǎ lumea mai curatǎ.
L-aud pe Dumnezeu cum strigǎ
Cȃnd urlu ca un pǎcǎtos Orfeu,
Credinţa-mi asprǎ mǎ intrigǎ
Iubirea Lui e-un sfȃnt trofeu.
COSTEL ZĂGAN
20 ianuarie 1958 - Botoșani
COSTEL ZĂGAN - Istorie în exil
Sabia lui Ştefan cel Mare
la
Istanbul
Cloşca cu puii de aur
la
Moscova
Basarabia şi Nordul Bucovinei
dincolo
de
hotare
DOAMNE
Sfâşiatu-ne-au sufletul
Şi
mu(l)t
ne
doare
COSTEL ZĂGAN – Clarobscur de Dacia
Pe câmpia geto-dacă,
n-are cine să mai tacă;
Pe câmpia românească,
n-are cine să vorbească;
Au, au, au, ce vreme-amară...
au plecat munţii din ţară
Că nu-i munte, ci câmpie,
ceea ce nu-mi place mie...
Că nu-i deal, ci e genune,
ceea ce nu pot eu spune.
Că eu tac, tu taci, el tace,
tăcerea, de cap, îşi face.
De aceea, te-aş ruga,
fă, Doamne, cu noi ceva;
Ori ne urcă, ori coboară
de pe crucea socială,
Că din nou pre el, urmându-l,
izbâvească-ne cuvântul.
DIDA DIANA CIOPONEA
6 iulie 1958 - Slatina, Olt
n-are cine să vorbească;
Au, au, au, ce vreme-amară...
au plecat munţii din ţară
Că nu-i munte, ci câmpie,
ceea ce nu-mi place mie...
Că nu-i deal, ci e genune,
ceea ce nu pot eu spune.
Că eu tac, tu taci, el tace,
tăcerea, de cap, îşi face.
De aceea, te-aş ruga,
fă, Doamne, cu noi ceva;
Ori ne urcă, ori coboară
de pe crucea socială,
Că din nou pre el, urmându-l,
izbâvească-ne cuvântul.
DIDA DIANA CIOPONEA
6 iulie 1958 - Slatina, Olt
 |
DIDA DIANA CIOPONEA - SUNTEM FIII UNEI SINGURE MAME
Suntem
fiii unei singure mame,
Ce plânge că nu poate s-alăpteze;
Copiii ei pieri-vor de foame,
Nevoiţi sunt să se înstraineze.
Ce plânge că nu poate s-alăpteze;
Copiii ei pieri-vor de foame,
Nevoiţi sunt să se înstraineze.
Suntem
fiii unei ţări bogate!
Cu munţi, câmpii şi izvoare,
Ale strămoşilor au fost toate,
Dar mulţi le vând fără nicio valoare!
Cu munţi, câmpii şi izvoare,
Ale strămoşilor au fost toate,
Dar mulţi le vând fără nicio valoare!
Suntem
o ţară plină de frumos montan;
Avem păduri şi bogăţii subterane,
Unde urmaşii lui Decebal şi Traian,
Trăiau frumos şi nu mureau de foame!
Avem păduri şi bogăţii subterane,
Unde urmaşii lui Decebal şi Traian,
Trăiau frumos şi nu mureau de foame!
Suntem
daci din Dacia străbună,
Cu sufletul cât o Românie!
Avem trădători ce nu mai pot să spună
Că vor rămâne patrioţi pe veşnicie.
Cu sufletul cât o Românie!
Avem trădători ce nu mai pot să spună
Că vor rămâne patrioţi pe veşnicie.
Suntem
dezamăgiţi de tot ce se-ntămplă
Şi foamea copiilor noștri ne doare!
Plecăm plângând după vatra cea sfantă,
Căutându-ne existenţa peste hotare!
Şi foamea copiilor noștri ne doare!
Plecăm plângând după vatra cea sfantă,
Căutându-ne existenţa peste hotare!
Suntem
români cu suflete curate,
Părinţi pierduţi în lume, pentru-o pâine!
Ne depărtăm de casă, părinţi şi frate
Şi-n jungla asta nu ştim ce va fi mâine!
Părinţi pierduţi în lume, pentru-o pâine!
Ne depărtăm de casă, părinţi şi frate
Şi-n jungla asta nu ştim ce va fi mâine!
Suntem
cu inima în două, împărţită;
Jumate bate pentru copiii noştri-nstrăinaţi,
Cealaltă bate pentru ţara iubită,
Pentru dorul de casă, părinţi şi fraţi!
Jumate bate pentru copiii noştri-nstrăinaţi,
Cealaltă bate pentru ţara iubită,
Pentru dorul de casă, părinţi şi fraţi!
Suntem
ramurile aceluiaşi copac,
Rămas fără frunze, ce strigă uscat!
La rădăcina lui, ne plâng mame, şi zac
De foame şi de dorul copilului plecat!
Rămas fără frunze, ce strigă uscat!
La rădăcina lui, ne plâng mame, şi zac
De foame şi de dorul copilului plecat!
Suntem
suflete pierdute în univers,
Cu viaţa dedicată frumosului din noi;
Ne spunem păsul prin muzică şi vers,
Iubitori de ţară... nu ne târâm prin noroi!
Cu viaţa dedicată frumosului din noi;
Ne spunem păsul prin muzică şi vers,
Iubitori de ţară... nu ne târâm prin noroi!
Suntem
mereu aproape de glie,
Cu inima şi versul ce curge ca râul!
Prin vene, dorul curge-n poezie...
E sânge de român... curge precum pârâul!
Cu inima şi versul ce curge ca râul!
Prin vene, dorul curge-n poezie...
E sânge de român... curge precum pârâul!
Suntem,
am fost şi mereu vom fi,
Săraci, iubitori de ţară şi popor,
Iar eu prin vers, la fel, voi dăinui...
Poporu-mi voi iubi, pân-am să mor!
Săraci, iubitori de ţară şi popor,
Iar eu prin vers, la fel, voi dăinui...
Poporu-mi voi iubi, pân-am să mor!
DIDA DIANA CIOPONEA - SUNT,
ÎN SUFLET, COLOANA INFINITĂ
Sunt,
în suflet, coloana infinită,
Sub roşu galben şi albastru;
Pe munţii Carpaţi este suită
În ruga celor fără de sihastru.
Sub roşu galben şi albastru;
Pe munţii Carpaţi este suită
În ruga celor fără de sihastru.
Sunt
doina cântată din caval
Şi poarta de intrare în cetate,
Ce drumul îmi deschide magistral
Spre infintul inimii ce bate!
Şi poarta de intrare în cetate,
Ce drumul îmi deschide magistral
Spre infintul inimii ce bate!
Sunt
pui de dac şi de roman;
Iar sângele vărsat pe glie
Îmi înfloreste-n sufletu-mi mândrie...
De-a fi şi eu, copilul lui Traian!
Iar sângele vărsat pe glie
Îmi înfloreste-n sufletu-mi mândrie...
De-a fi şi eu, copilul lui Traian!
Sunt
mâna-ntinsă spre coloana infinită...
La greu şi la bine spre rădăcini privesc,
Ajut pe-orcine din ţara mea iubită,
Căci neamul şi glia le iubesc!
La greu şi la bine spre rădăcini privesc,
Ajut pe-orcine din ţara mea iubită,
Căci neamul şi glia le iubesc!
Sunt
râul care coboară în şuvoaie,
Din stânci şi din păduri de brad!
Iar versu-n suflet îmi curge ca o ploaie -
Urmaşa lui Menumorut şi a lui Glad,
Din stânci şi din păduri de brad!
Iar versu-n suflet îmi curge ca o ploaie -
Urmaşa lui Menumorut şi a lui Glad,
Sunt
o româncă plecată-n ţări străine,
Departe de casă şi de rădăcini...
Să pot câştiga cinstit o pâine,
Muncesc cu greu printre străini!
Departe de casă şi de rădăcini...
Să pot câştiga cinstit o pâine,
Muncesc cu greu printre străini!
Sunt
EU şi nu voi fi altfel nicicând!
Copiii şi ţara, la mine, în inimă, rămân;
Sunt iubitoare de ţară şi pământ
Şi n-oi uita, o clipă, că sunt ROMÂN!.
Copiii şi ţara, la mine, în inimă, rămân;
Sunt iubitoare de ţară şi pământ
Şi n-oi uita, o clipă, că sunt ROMÂN!.
DIDA DIANA CIOPONEA - SUNT
VREMURI TULBURI
Sunt
vremuri tulburi, plâng ţăranii!
Cum trece timpul... străbunii nu mai sunt!
Se răsucesc în morminte veteranii,
Că viaţa şi-au jertfit pentru pământ!
Cum trece timpul... străbunii nu mai sunt!
Se răsucesc în morminte veteranii,
Că viaţa şi-au jertfit pentru pământ!
Sunt
vremuri tulburi, politica ne-a invadat!
Nu ştim de va fi bine sau mai rău;
În sărăcie, ţăranii, acum, se zbat,
Speranţa de viaţa se duce azi în hău!
Nu ştim de va fi bine sau mai rău;
În sărăcie, ţăranii, acum, se zbat,
Speranţa de viaţa se duce azi în hău!
Sunt
vremuri tulburi; chiar dacă sunt departe,
La capăt de lume, pâinea să-mi câştig,
Iubirea de ţară nu mai are moarte!
Mă seacă, se-nfige-n inimă, ca un cârlig!
La capăt de lume, pâinea să-mi câştig,
Iubirea de ţară nu mai are moarte!
Mă seacă, se-nfige-n inimă, ca un cârlig!
Sunt
vremuri tulburi pentru ţară!
Votăm mereu şi nu mai ştim pe cine!
Am încercat a nu ştiu câta oară,
Sperând, mereu,că va fi mai bine!
Votăm mereu şi nu mai ştim pe cine!
Am încercat a nu ştiu câta oară,
Sperând, mereu,că va fi mai bine!
Sunt
vremuri tulburi pentru viitor!
Copiii nu mai ştiu ce căi s-apuce;
Căci nu mai înţeleg şi nici nu vor,
Un viitor ce-n săracie poate-o să-i arunce.
Copiii nu mai ştiu ce căi s-apuce;
Căci nu mai înţeleg şi nici nu vor,
Un viitor ce-n săracie poate-o să-i arunce.
Sunt
vremuri tulburi; săraci suntem, destui!
Pământul, parcă,nu ne mai suportă,
Ard lanuri de grâu, copiii-s nesătui,
Iar ura pulsează precum o aortă!
Pământul, parcă,nu ne mai suportă,
Ard lanuri de grâu, copiii-s nesătui,
Iar ura pulsează precum o aortă!
Sunt
vremuri tulburi pentru cei de jos!
Căci bogătaşii se înfruptă, dar se plâng,
Că nu-i de-ajuns, când totu-i de prisos,
Iar cei loviţi de sărăcie cureaua strâng!
Căci bogătaşii se înfruptă, dar se plâng,
Că nu-i de-ajuns, când totu-i de prisos,
Iar cei loviţi de sărăcie cureaua strâng!
Sunt
vremuri tulburi şi nu putem decât
Să ne rugăm la Domnul să ne-ajute;
Căci un guvern ce ne-a-ngropat până la gât,
Numai pentru averi, pentru putere vrea să lupte!
Să ne rugăm la Domnul să ne-ajute;
Căci un guvern ce ne-a-ngropat până la gât,
Numai pentru averi, pentru putere vrea să lupte!
DIDA DIANA CIOPONEA - BASARABIE
- SORĂ PIERDUTĂ PESTE PRUT
Mereu,
am căutat o soră...
ce despărţită e prin graniţe străine,
avem aceeaşi mamă, jucăm aceeaşi horă,
dar e înstrăinată, nu mai vine.
ce despărţită e prin graniţe străine,
avem aceeaşi mamă, jucăm aceeaşi horă,
dar e înstrăinată, nu mai vine.
Un
râu, ce frate este, ne desparte
şi curge lin, ca sângele în vine...
de fraţi, surori cu suflete curate,
dar care au alte destine.
şi curge lin, ca sângele în vine...
de fraţi, surori cu suflete curate,
dar care au alte destine.
Noi
nu mai suntem aşa cum am fi vrut,
Îmbraţişate, cu inima bătând!
Tu eşti acolo, dincolo de Prut,
iar eu aici,strigându-te, în gând.
Îmbraţişate, cu inima bătând!
Tu eşti acolo, dincolo de Prut,
iar eu aici,strigându-te, în gând.
Te
plânge mama şi pământul,
tu, soră ce-ai rămas printre străini!
Cu tine, s-a pierdut și cântul...
O, Basarabie, ce rătăceşti prin spini.
tu, soră ce-ai rămas printre străini!
Cu tine, s-a pierdut și cântul...
O, Basarabie, ce rătăceşti prin spini.
Ne-om
aduna, poate, odată,
la sânul mamei noastre sfinte
şi să deschidem iar aceeaşi poartă;
nu bocitori străini, printre morminte.
la sânul mamei noastre sfinte
şi să deschidem iar aceeaşi poartă;
nu bocitori străini, printre morminte.
DIDA DIANA CIOPONEA - SUNT
ROMÂNCĂ
Sunt
viaţa dăruită de Isus
ce pe pământ român, m-a aruncat,
când sufletul meu mai plângă, dus,
la margini de hotar, fără de păcat!
ce pe pământ român, m-a aruncat,
când sufletul meu mai plângă, dus,
la margini de hotar, fără de păcat!
Sunt
româncă şi voi fi veşnic eu,
cu sufletul pierdut în timpul mut;
Nu vreau să ajung un fariseu...
nu am fost şi nici nu aş fi vrut.
cu sufletul pierdut în timpul mut;
Nu vreau să ajung un fariseu...
nu am fost şi nici nu aş fi vrut.
Sunt,
acum, un suflet rătăcit,
ce plânge doina cea străbună,
departe de ţară, sufăr surghiunit,
şi-n suflet, doruri mi se-adună.
ce plânge doina cea străbună,
departe de ţară, sufăr surghiunit,
şi-n suflet, doruri mi se-adună.
Sunt
plânsul românesc şi cântul,
visând să revin la ce-am lăsat...
şi n-am să-mi uit nicând cuvântul
Cu care m-am născut în al meu sat.
visând să revin la ce-am lăsat...
şi n-am să-mi uit nicând cuvântul
Cu care m-am născut în al meu sat.
Sunt
picătură risipită-n lume,
din mult prea multe neglijenţe;
dar voi păstra cu drag un nume!
La lecţia tării, n-am avut absenţe!
din mult prea multe neglijenţe;
dar voi păstra cu drag un nume!
La lecţia tării, n-am avut absenţe!
Sunt
suflet curat de român,
cu rădăcina în pământul tării;
sunt româncă şi-aşa am să rămân,
chiar de m-aş risipi în apusul zării.
cu rădăcina în pământul tării;
sunt româncă şi-aşa am să rămân,
chiar de m-aş risipi în apusul zării.
Sunt,
de vreţi, în sufletul vostru bun,
fără de graniţi şi fără de tăceri...
Ucideţi-mă, azi, şi lăsaţi-mă în drum!
Voi reînvia şi voi fi românca cea de ieri!
fără de graniţi şi fără de tăceri...
Ucideţi-mă, azi, şi lăsaţi-mă în drum!
Voi reînvia şi voi fi românca cea de ieri!
DIDA DIANA CIOPONEA - MI-E DOR DE
TINE, ȚARĂ!
E lumea înecată-n ape triste,
De răsărituri roşii sângerii -
Eu nu ştiu cât o să mai reziste,
Dar fără tine, toate sunt pustii!
Privesc cu-ngândurare cerul
Şi văd că-i scris pe el o slovă, iară!
Nu simt căldura şi nici gerul,
Dar dor îmi e de tine, ţară!
Mi-e dor de tine-n fiecare clipă,
De dorm, visez pământul tău,
Cu brazi şi iarbă, toate în risipă,
Că le mângâi - visez mereu!
Mi-e rădăcina în Oltenia înfiptă
Şi am crescut cu ramuri şi cu flori,
Va plânge dorul pe-a mea criptă -
Vei fi a mea, până la ultimii mei zori!
Îmi susură izvoare line-n plete,
Şi ochii cerului senin, de Românie,
Se scaldă-n lacrimi de regrete
Că nu trăiesc în tine - aşa a fost să fie!
Mă seacă dorul de Ardeal şi de Banat,
De mănăstiri şi de podgorii pline,
De hora strămoşească ce-o jucam odat’,
De mama plecată la cer şi nu mai vine!
Mi-e dor de doina transilvană,
Cântată-n drumeţie pe poteci montane;
Frumoasă-ai să rămâi patrie-mamă
Mă-nchin eu ţie, ca păcătosul la icoane.
Cu-o „Masă a tăcerii’ce ţi-a fost întinsă
Şi o „Coloană Infinită” - unică să fii
Tu niciodată nu vei fi învinsă!
La „Poarta Sărutului”, mereu, străjeri vor fi!
Mi-e dor de doina cea de jale,
Cântată de străbuni la nai,
Pe câmp de spice, pe a vieții cale,
Ca de copiii-îngeri ce se duc în rai!
Mi-e dor de ciutura bătrână,
Ce scârţâia, din când în când,
Şi setea-mi ostoia, când la fântână,
Eu mă opream să-mi limpezesc un gând.
Mi-e dor de casa bunicii, din chirpici
Ce mirosea a pâine caldă din cuptor
Şi chiar de ciorba de urzici,
Făcută-n grabă, când mai plivea răzor.
Mi-e dor de serile cu lună plină,
Când adormeam pe foi de păpuşoi
Ce le-aducea bunica din grădină,
Culese şi uscate, să le dea la oi...
Mi-e dor de tine, țară, şi mi-oi ostoi
Un dor, doar cu pământul reavăn...
În mână, eu l-oi ţine atunci când oi muri,
Căci mi-ești şi casă, mi-ești și leagăn.
E lumea înecată-n ape triste,
De răsărituri roşii sângerii -
Eu nu ştiu cât o să mai reziste,
Dar fără tine, toate sunt pustii!
Privesc cu-ngândurare cerul
Şi văd că-i scris pe el o slovă, iară!
Nu simt căldura şi nici gerul,
Dar dor îmi e de tine, ţară!
Mi-e dor de tine-n fiecare clipă,
De dorm, visez pământul tău,
Cu brazi şi iarbă, toate în risipă,
Că le mângâi - visez mereu!
Mi-e rădăcina în Oltenia înfiptă
Şi am crescut cu ramuri şi cu flori,
Va plânge dorul pe-a mea criptă -
Vei fi a mea, până la ultimii mei zori!
Îmi susură izvoare line-n plete,
Şi ochii cerului senin, de Românie,
Se scaldă-n lacrimi de regrete
Că nu trăiesc în tine - aşa a fost să fie!
Mă seacă dorul de Ardeal şi de Banat,
De mănăstiri şi de podgorii pline,
De hora strămoşească ce-o jucam odat’,
De mama plecată la cer şi nu mai vine!
Mi-e dor de doina transilvană,
Cântată-n drumeţie pe poteci montane;
Frumoasă-ai să rămâi patrie-mamă
Mă-nchin eu ţie, ca păcătosul la icoane.
Cu-o „Masă a tăcerii’ce ţi-a fost întinsă
Şi o „Coloană Infinită” - unică să fii
Tu niciodată nu vei fi învinsă!
La „Poarta Sărutului”, mereu, străjeri vor fi!
Mi-e dor de doina cea de jale,
Cântată de străbuni la nai,
Pe câmp de spice, pe a vieții cale,
Ca de copiii-îngeri ce se duc în rai!
Mi-e dor de ciutura bătrână,
Ce scârţâia, din când în când,
Şi setea-mi ostoia, când la fântână,
Eu mă opream să-mi limpezesc un gând.
Mi-e dor de casa bunicii, din chirpici
Ce mirosea a pâine caldă din cuptor
Şi chiar de ciorba de urzici,
Făcută-n grabă, când mai plivea răzor.
Mi-e dor de serile cu lună plină,
Când adormeam pe foi de păpuşoi
Ce le-aducea bunica din grădină,
Culese şi uscate, să le dea la oi...
Mi-e dor de tine, țară, şi mi-oi ostoi
Un dor, doar cu pământul reavăn...
În mână, eu l-oi ţine atunci când oi muri,
Căci mi-ești şi casă, mi-ești și leagăn.
ECATERINA ȘERBAN
Cisnădie, Sibiu
ECATERINA ŞERBAN – Gând
Mă simt gând în univers,
Un gând, ce-a devenit pământ
Poate poem ușor de șters
Ca lacrimi de pe-un obraz de vânt.
Universul meu s-a statornicit în tine,
Tu gând alambicat de sunet.
Planete se rotesc și-n mine
Când doar cu inima eu cuget…
Iar tu te semeni tot mereu
În reavănul pământ
Crești sori în cerul meu
Și-mi crești mereu în gând.
La capăt de suflet, troiță ai crescut,
Cu mir din bob de grâu, văzut de sus…
Din lanul greu, prin seceră trecut
Ai scos icoana sfântului IISUS.
Mă simt gând în univers
Un gând, ce-a devenit pământ
Poate poem ușor de șters,
Al lui A FI sau cine sunt…
august 2012 - Tg-Jiu
Universul meu s-a statornicit în tine,
Tu gând alambicat de sunet.
Planete se rotesc și-n mine
Când doar cu inima eu cuget…
Iar tu te semeni tot mereu
În reavănul pământ
Crești sori în cerul meu
Și-mi crești mereu în gând.
La capăt de suflet, troiță ai crescut,
Cu mir din bob de grâu, văzut de sus…
Din lanul greu, prin seceră trecut
Ai scos icoana sfântului IISUS.
Mă simt gând în univers
Un gând, ce-a devenit pământ
Poate poem ușor de șters,
Al lui A FI sau cine sunt…
august 2012 - Tg-Jiu
ELENA TIBREA
4 iunie 1968 - Cluj-Napoca
ELENA TIBREA – Nemurirea vremelnică
În încâlcite inimi care se întâlnesc
Sub piei îmbătrânite oasele vorbesc
La un apus de om ce duce către moarte
4 iunie 1968 - Cluj-Napoca
ELENA TIBREA – Nemurirea vremelnică
În încâlcite inimi care se întâlnesc
Sub piei îmbătrânite oasele vorbesc
La un apus de om ce duce către moarte
Îi scârţâim trecutul trecându-ne uscate
Tu, sora mea de os, la braţul trecător
Abia aflat-ai simplu că oamenii mai mor
Ce-ar face muribundul în plină astă noapte
Ştiind că dimineaţa se va trezi în moarte
Îşi va culege lacrimi de pe cărări nestinse
Arhiva unor drumuri în flăcări neaprinse
Cenuşa de trăiri în urme de regrete
Îmbină oase triste în corpuri de schelete
Tu, sora mea de os, la braţul trecător
Abia aflat-ai simplu că oamenii mai mor
Ce-ar face muribundul în plină astă noapte
Ştiind că dimineaţa se va trezi în moarte
Îşi va culege lacrimi de pe cărări nestinse
Arhiva unor drumuri în flăcări neaprinse
Cenuşa de trăiri în urme de regrete
Îmbină oase triste în corpuri de schelete
De-o fi să mor cu voia, nu-i treaba mea, nu-s eu
Doar unu-i ce decide, e purul Dumnezeu
Cu tălpile aduse pe spate-ncrâncenat
Ne-fiorăm trecutul de mâine ne-ntâmplat.
FLORENTIN STRECHE
26 octombrie 1982 - București
Eminesciana
Motto:
“Atingeţi-l
pe Eminescu şi veţi fi mai buni! Poate că astfel drumul spre fericirea
fiecăruia va fi mai puţin tulbure, mai simplu, mai adevărat”
Stau
la masă în semn de rugăciune,
si
scriu, de dor, crezul naţiunii române.
Privesc
cu spaimă la viitorul naţiei mele,
simţind
cum adevărul nu mai izbândeşte.
Îi
văd pe toţi aceia care vorbe mari aruncă
şi
numai banul îl vânează în fiece secundă.
Prea
v-aţi bătut joc de limbă, de străbunii mei,
Ca
să nu s-arate odată ce sunteţi - nişte mişei!
Eminescu ne vede pe toţi şi ne judecă
În limba poeţilor, cu Biblia în mână!
“de ce câştigul fără muncă, a voastră pornire,
Virtutea? - o nerozie; Geniul? - o
nefericire”
Prea
v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,
în
loc să vorbiţi româneşte ca altădată!
Cât
plânge mama pe moşia străbună
după
copilul plecat sub comandă străină.
Azi,
când fraza bine lustruită poate înşela,
Cine-i
de vină, oameni buni, din Tara mea?
Eu
şi România
Tu
şi eu, făcuţi din voia divină,
tăcem
de durere ca o Sfântă,
plâng
când trupul ţi-e bolnav
de
priviri străine cu vis hulpav.
Ni-i
limba încercată şi scuipată,
inima
batjocorită în străinătate,
murim
şi reînviem de Bunavestire,
fără
lacrimi cerşite şi false credinţe.
Să-i
învăţăm dor, doină şi colindă -
pe
cei vicleni născuţi fără inimă,
în
limba noastră cu litere latine
pentru
lecţia de "jale" şi "veşnicie".
Profanatori
de cuget românesc,
plecaţi
de pe-acest pământ regesc,
căci
Domnul ne apără de strigoi
din
veşnica Iubire pentru copiii Săi.
GEORGE SAFIR
1 mai 1957 - Bacău
1 mai 1957 - Bacău
GEORGE SAFIR – Eu am crescut de mic în dorul pâinii
Eu am crescut de mic în dorul pâinii,
Iar mama ţâţa goală mi-o dădea;
Flămând, pe baricadele minciunii,
Cântam că-mi este dragă ţara mea.
La şcoală m-a minţit învăţătoarea,
Că limba cea mai dulce o vorbesc
Şi mă rugam smerit la Născătoarea,
Să biruiască neamul românesc.
Şi m-a minţit, la coasă, bietul tata,
La alţii să muncesc pe bani puţini;
Să trag la târnăcop, să rup lopata
Şi el să umble creanga prin vecini.
Şi m-a minţit şi popa întru Domnul,
Să fiu ascultător şi bun creştin;
Să nu iubesc curvia şi nici somnul,
În crâşmă să nu întru după vin.
Dar am citit şi am altă părere:
Pentru proşti e bună numai munca,
Că ei nu ştiu şi au doar o plăcere:
Să-mplinească la deştepţi... porunca.
Eu am crescut de mic în dorul pâinii,
Dar niciodată nu m-am săturat,
Că tot veneau şi mi-o furau străinii,
De munca mea eu nu m-am bucurat.
La şcoală m-a minţit învăţătoarea,
În lume limbă mai frumoasă nu-i,
Dar, cum înşelătoare este marea,
Îi cântă-n strună azi englezului...
Şi m-a minţit, la coasă, bietul tata,
Bătătura-n palmă este sfântă
Şi parcă îl aud înjurând soarta,
Că-n pustiu nici greierii nu cântă...
Pufneşte chiar şi popa, întru Domnul,
Citind din Evanghelie pe nas:
Doar în mormânt ne-o fi mai dulce somnul,
Deci nu dormiţi, voi, care-aţi mai rămas...!
La şcoală m-a minţit învăţătoarea,
Că limba cea mai dulce o vorbesc
Şi mă rugam smerit la Născătoarea,
Să biruiască neamul românesc.
Şi m-a minţit, la coasă, bietul tata,
La alţii să muncesc pe bani puţini;
Să trag la târnăcop, să rup lopata
Şi el să umble creanga prin vecini.
Şi m-a minţit şi popa întru Domnul,
Să fiu ascultător şi bun creştin;
Să nu iubesc curvia şi nici somnul,
În crâşmă să nu întru după vin.
Dar am citit şi am altă părere:
Pentru proşti e bună numai munca,
Că ei nu ştiu şi au doar o plăcere:
Să-mplinească la deştepţi... porunca.
Eu am crescut de mic în dorul pâinii,
Dar niciodată nu m-am săturat,
Că tot veneau şi mi-o furau străinii,
De munca mea eu nu m-am bucurat.
La şcoală m-a minţit învăţătoarea,
În lume limbă mai frumoasă nu-i,
Dar, cum înşelătoare este marea,
Îi cântă-n strună azi englezului...
Şi m-a minţit, la coasă, bietul tata,
Bătătura-n palmă este sfântă
Şi parcă îl aud înjurând soarta,
Că-n pustiu nici greierii nu cântă...
Pufneşte chiar şi popa, întru Domnul,
Citind din Evanghelie pe nas:
Doar în mormânt ne-o fi mai dulce somnul,
Deci nu dormiţi, voi, care-aţi mai rămas...!
GEORGE SAFIR – Eu
nu te rog, Doamne, nimic
Eu
nu te rog, Doamne, nimic.
Ai
fost cu mine rău, de mic;
Palma
dulce, părintească,
Mi-ai
dat-o ca să mă lovească.
În
braţe, ca un fiu iubit,
Eram
luat să fiu trântit
Şi
nici să plâng nu am putut
Că
de-ncercam… eram bătut.
În
talpă de-mi intra vreun spin
Puteam
în somn, doar, să suspin,
Iar
lacrimi de aveam în ochi
Eram
scuipat să nu deochi.
Eu
nu te rog, Doamne, nimic.
Măcar
de mă făceai voinic;
Aş
fi dus, uşor, în spate,
Sacii
grei, plini cu păcate.
Eu
nu te rog, Doamne, nimic.
Am
fost sărac şi sunt calic;
Orfan
în viaţă cu părinţi
Pe-un
drum arat cu suferinţi.
Zdrenţuros
pe dinafară,
Sufletul
îl duc povară;
Dat
mereu pe uşi afară,
Biet
străin la mine-n ţară…
GEORGE SAFIR - Ce-ţi doreşti,
tu, astăzi, sărmană Românie?
Ce-ţi mai doreşti tu, astăzi, sărmană Românie?
Veşmintele-ţi cernite frumosul chip ascund;
Veşmintele-ţi cernite frumosul chip ascund;
Mireasă divorţată, hulită-n duşmănie,
Cu pietre dă în tine tătucul tău bolund!
Bastarzi îţi sunt feciorii, căci taţii nu-s în acte,
În aburii beţiei, ei doar te-au profanat!
Te-au părăsit în scârbă, cu sânii plini de lapte,
Şi vorbe de ocară ţi-aruncă din palat.
Ruşine li-i cu tine, că ţi-ai pierdut averea,
Din zestrea ta curată, muşcând cât au putut,
În paradis duc viaţa şi vesnic au puterea,
Iar banii de salarii, îi toacă la barbut!
Bătrână eşti, măicuţă, ce mult ai plâns în viaţă!
Zadarnic ţi-a fost traiul, ca mâine o să mori!
De-i goală astăzi traista, hoţii râd în piaţă,
Cu pensia din urmă, nici n-o să ai de flori!
În rugăciuni, la Domnul, ai pus, mereu, speranţă
Şi untdelemnul sfânt în candelă să ardă.
Ţărâna se revoltă, de-atâta toleranţă,
C-atunci, când trebuia, n-ai apucat o bardă!
Cu pietre dă în tine tătucul tău bolund!
Bastarzi îţi sunt feciorii, căci taţii nu-s în acte,
În aburii beţiei, ei doar te-au profanat!
Te-au părăsit în scârbă, cu sânii plini de lapte,
Şi vorbe de ocară ţi-aruncă din palat.
Ruşine li-i cu tine, că ţi-ai pierdut averea,
Din zestrea ta curată, muşcând cât au putut,
În paradis duc viaţa şi vesnic au puterea,
Iar banii de salarii, îi toacă la barbut!
Bătrână eşti, măicuţă, ce mult ai plâns în viaţă!
Zadarnic ţi-a fost traiul, ca mâine o să mori!
De-i goală astăzi traista, hoţii râd în piaţă,
Cu pensia din urmă, nici n-o să ai de flori!
În rugăciuni, la Domnul, ai pus, mereu, speranţă
Şi untdelemnul sfânt în candelă să ardă.
Ţărâna se revoltă, de-atâta toleranţă,
C-atunci, când trebuia, n-ai apucat o bardă!
GEORGE SAFIR – N-ați
văzut cumva o țară?
Spuneti-mi, n-ați văzut
cumva o țară?
Am fost plecat vreo patru ani, pe-afară;
Azi, am venit și-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc și-n suflet mă doare.
Am fost plecat vreo patru ani, pe-afară;
Azi, am venit și-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc și-n suflet mă doare.
O caut peste tot, am fost și-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.
Acasă, poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese și se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.
Căci mama tot mai iese și se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.
Moșneagul îi
iese-n cale și-o întreabă:
,,Vine? La anu' cred! Acu-i la treabă,
La noi, în țară-i multă sărăcie...
Știu ei - că de-or veni, la ce să vie?!''
,,Vine? La anu' cred! Acu-i la treabă,
La noi, în țară-i multă sărăcie...
Știu ei - că de-or veni, la ce să vie?!''
Spuneți-mi, n-ați văzut
cumva o țară?
Cântată de poeți, odinioară,
Cu ochi de cer și plină de verdeață?
Am fost și-am căutat-o și la piață.
Cântată de poeți, odinioară,
Cu ochi de cer și plină de verdeață?
Am fost și-am căutat-o și la piață.
Acolo, nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă... de pe Lună!
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă... de pe Lună!
Chiar, voi n-ați văzut, pe
jos, o țară,
Călcată în picioare și murdară?
Ce-aveți cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere.
Călcată în picioare și murdară?
Ce-aveți cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere.
GEORGE SAFIR - Și trece
toamna, trece, trece...
Trece toamna, printre noi,
ca o nevastă părăsită;
amanții cei ingrați, și ei, s-au pocăit de neputință
Trece toamna, printre noi,
ca o nevastă părăsită;
amanții cei ingrați, și ei, s-au pocăit de neputință
și stau cuminți, sub
patrafir, visând un rai, ticsit, cu îngeri...
Și trece toamna, singurică,
atât de tristă goi și uscată,
cu sânii, lipsiți de vlagă, ca un afiș electoral
pe care toți ar vrea să scuipe, dar trec scârbiți și intră-n bar.
Prin fumul gros se-ascute barda.
în turnul Babel se-nfierbântă;
un amalgam de limbi străine înjură, cântă și blesteamă
și-n bruma rece de afară, iau fantomele la trântă.
Și trece toamna, trece, trece..!
nimeni n-o mai bagă-n seamă;
cu ochii ficși pe termopane, postim într-un refuz de iarnă
în timp ce alții, din palate, ne plănuiesc o dulce moarte.
Și trece toamna, singurică,
atât de tristă goi și uscată,
cu sânii, lipsiți de vlagă, ca un afiș electoral
pe care toți ar vrea să scuipe, dar trec scârbiți și intră-n bar.
Prin fumul gros se-ascute barda.
în turnul Babel se-nfierbântă;
un amalgam de limbi străine înjură, cântă și blesteamă
și-n bruma rece de afară, iau fantomele la trântă.
Și trece toamna, trece, trece..!
nimeni n-o mai bagă-n seamă;
cu ochii ficși pe termopane, postim într-un refuz de iarnă
în timp ce alții, din palate, ne plănuiesc o dulce moarte.
GEORGE SAFIR – Eu nu iubesc
România
Eu nu iubesc România,
n-am iubit-o niciodată!
Eu nu iubesc România,
n-am iubit-o niciodată!
Nu-mi iubesc nici mama,
că tată n-am avut niciodată…
Nu iubesc nici fraţii, nici surorile,
eu nu iubesc nimic, nici măcar pe mine!
Ce-aş iubi eu? Aş iubi doar moartea,
căci tot ce-am iubit m-a trădat;
De-aceea nici nu mai insist, căci
până şi Dumnezeu a spus:
“Cel ce ţine la viaţa lui, o va pierde!”
Dar cum aş putea să exist,
fără toate acestea?
Nu-mi iubesc nici inima
căci fără ea... la dracu s-o ia!
Mi-a făcut numai necazuri,
mereu i-a fost dor de tine,
de mama, de tata, de fraţi şi surori,
de locul curat în care un prunc
a deschis ochii în mine...
Eu nu iubesc nimic, căci toate acestea
sunt, încă, ale mele
Şi cum poţi să iubeşti ce este al tău?
Eu te iubesc doar pe tine,
ţară străină de mine…
Mă îndemni să mă duc la alta,
dar eu, ca un câine,
Mă ascund în ploaie şi-n frig
şi-ţi voi păzi ţintirimul
până ce ultima suflare
s-o stinge în mine...
GEORGE TEI
31 mai 1946 - București
că tată n-am avut niciodată…
Nu iubesc nici fraţii, nici surorile,
eu nu iubesc nimic, nici măcar pe mine!
Ce-aş iubi eu? Aş iubi doar moartea,
căci tot ce-am iubit m-a trădat;
De-aceea nici nu mai insist, căci
până şi Dumnezeu a spus:
“Cel ce ţine la viaţa lui, o va pierde!”
Dar cum aş putea să exist,
fără toate acestea?
Nu-mi iubesc nici inima
căci fără ea... la dracu s-o ia!
Mi-a făcut numai necazuri,
mereu i-a fost dor de tine,
de mama, de tata, de fraţi şi surori,
de locul curat în care un prunc
a deschis ochii în mine...
Eu nu iubesc nimic, căci toate acestea
sunt, încă, ale mele
Şi cum poţi să iubeşti ce este al tău?
Eu te iubesc doar pe tine,
ţară străină de mine…
Mă îndemni să mă duc la alta,
dar eu, ca un câine,
Mă ascund în ploaie şi-n frig
şi-ţi voi păzi ţintirimul
până ce ultima suflare
s-o stinge în mine...
GEORGE TEI
31 mai 1946 - București
GEORGE TEI – Patriei
Sângele
cu care scriem aceste poeme
nu ne aparţine
ochii
ce apropie zări liniştite
nu-s ai noştri
nici sufletul dorind
iubirea
cu pasiunea unei flori
nu este al nostru
toate acestea ne-au fost
dăruite de aceeaşi mamă bună,
cu toţii
suntem un singur
POEM
al patriei ...
GEORGE TEI – Străbunii
Câmpia scăldată-n amurg sângeriu
mai ascunde în iarbă copite vrăjmaşe
Câmpia scăldată-n amurg sângeriu
mai ascunde în iarbă copite vrăjmaşe
la picior de culme îşi află odihna
icoane dăltuite în piatră
obosiţi, străbunii au descălecat
să-şi vindece rănile în negru pământ
mă ridic pe trupurile lor înfrunzite
strigându-i pe nume
un susur răspunde venind din adâncuri
şi trece mai departe
îmi reazem tâmpla
de pieptul lor, îi aud cum respiră
şi
mângâiat de amintiri mă simt mai puternic ...
GEORGETA RESTEMAN
24 august 1960 - Limassol, Cyprus
icoane dăltuite în piatră
obosiţi, străbunii au descălecat
să-şi vindece rănile în negru pământ
mă ridic pe trupurile lor înfrunzite
strigându-i pe nume
un susur răspunde venind din adâncuri
şi trece mai departe
îmi reazem tâmpla
de pieptul lor, îi aud cum respiră
şi
mângâiat de amintiri mă simt mai puternic ...
GEORGETA RESTEMAN
24 august 1960 - Limassol, Cyprus
GEORGETA RESTEMAN – Sătui de minciună
Stăm zilnic smeriţi aşteptând la cozi de dreptate
Cu suflete triste şi-atât de sătui de minciună
Nu mai ştim să zâmbim şi în noi dorinţa se zbate
Vrem linişte-n suflet, visând la o viaţă mai bună.
Copiii ne pleacă, batrânii ne mor de durere
Pe străzi felinare murdare şi gemete surde
Săraci urgisiţi de tristeţi, aşteptând mângâiere.
Cei ”mari” sunt hiene şi sfâşie suflete crude.
Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi
Ne zbuciumă fruntea, mocnim în tăceri prizonieri
Suntem biet popor ce-i sortit să trăiască în patimi
Noi n-avem nici azi, nici mâine şi n-avem nici ieri.
Mi-e o silă imensă de cei ce-au promis bunăstare
Sătui de minciună, ai mei sunt mereu oropsiţi
Blesteme-nfocate rostesc şi se uită spre soare
De-a pururi să zaceţi în temniţi, spurcaţi ipocriţi!
Stăm zilnic smeriţi aşteptând la cozi de dreptate
Cu suflete triste şi-atât de scârbiţi de minciună
Poate ştim să zâmbim... de scăpăm de potăi însetate
De averi şi de glorii, înghiţi-i-ar ţărâna străbună!
Copiii ne pleacă, batrânii ne mor de durere
Pe străzi felinare murdare şi gemete surde
Săraci urgisiţi de tristeţi, aşteptând mângâiere.
Cei ”mari” sunt hiene şi sfâşie suflete crude.
Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi
Ne zbuciumă fruntea, mocnim în tăceri prizonieri
Suntem biet popor ce-i sortit să trăiască în patimi
Noi n-avem nici azi, nici mâine şi n-avem nici ieri.
Mi-e o silă imensă de cei ce-au promis bunăstare
Sătui de minciună, ai mei sunt mereu oropsiţi
Blesteme-nfocate rostesc şi se uită spre soare
De-a pururi să zaceţi în temniţi, spurcaţi ipocriţi!
Stăm zilnic smeriţi aşteptând la cozi de dreptate
Cu suflete triste şi-atât de scârbiţi de minciună
Poate ştim să zâmbim... de scăpăm de potăi însetate
De averi şi de glorii, înghiţi-i-ar ţărâna străbună!
GEORGETA RESTEMAN – Ne rătăcim
Ne rătăcim desiş de spini pe frunte
Însângerări de clipe scaldă luturi
Iubiri-zăgazuri, tâmple azi cărunte
Ne rătăcim desiş de spini pe frunte
Însângerări de clipe scaldă luturi
Iubiri-zăgazuri, tâmple azi cărunte
Cu lacrime de cer sfinţesc săruturi.
Păşim tăcuţi peste-ngheţate maluri
Nisipuri albe freamătă-n clepsidre
Căldura-ţi mai frământă idealuri
Când se lungeşte umbra peste vidre.
Şi fiindcă n-au voit zăpezi să cadă
Peste tăceri de suflete sihastre
Ninsori de flori şi linişte-n ogradă
Cunună-n noi iubirile măiastre.
Şi-o doină lină dintr-un colţ răzbate
Îngeri cu-aripi de foc ne sunt străjeri
Căci ne unesc destine-ntemniţate
Şi vocea lor… venind de nicăieri.
GHEORGHE ȘERBĂNESCU
Seattle, Washington
Păşim tăcuţi peste-ngheţate maluri
Nisipuri albe freamătă-n clepsidre
Căldura-ţi mai frământă idealuri
Când se lungeşte umbra peste vidre.
Şi fiindcă n-au voit zăpezi să cadă
Peste tăceri de suflete sihastre
Ninsori de flori şi linişte-n ogradă
Cunună-n noi iubirile măiastre.
Şi-o doină lină dintr-un colţ răzbate
Îngeri cu-aripi de foc ne sunt străjeri
Căci ne unesc destine-ntemniţate
Şi vocea lor… venind de nicăieri.
GHEORGHE ȘERBĂNESCU
Seattle, Washington
GHEORGHE ȘERBĂNESCU – România, de
ziua ta
Din grai,
din sărăcie,
din plâns,
când taci,
nimicul şi năpasta,
cu lacrima, loveşti,
de ziua ta,
tu,
ţara mea,
miez de durere,
la tine, mă închin
o, ţară în neant,
speranţă jefuită,
lumină dintr-o stea
coboară
în fiinţă,
presară
înţelepciune,
spiritualitate
şi voinţă
poporului român
ani veşnici,
România,
desprinde-te din chin.
GHEORGHE ȘERBĂNESCU - În
comandouri de corbi
Ştiu unde sunt acum
ce caut aici,
de unde am venit...
îmi amintesc cum am plecat
de voi obişnuiţi cu o stare de fapt,
sperând că ea
nu poate dura la nesfârşit
ai crezut tu,
om
ca atâţi mulţi alţii,
dar mult mai nebuneşte decât ei,
că nimeni nu-ţi va cere
vreodată să alegi
în care braţ al balanţei
să-ţi aşezi organele de simţ,
că vei putea să accepţi
meschini hidoşi, duplicitari,
în comandouri de corbi,
ce lovesc cu substanţă
în cordul tău,
fără ca nimeni vreodată
să zbiere...
descopăr ce ştiam deja,
doream să uit,
pe termen nelimitat,
insignifiant uneori,
de voi corbilor,
ce scufundaţi un vas
într-un ocean imens,
aţi hărţuit corbilor
un neam,
o ţară,
când scriu
acest sfârşit de poezie,
respir,
transmit semnale
către semenii mei iubiţi.
ce caut aici,
de unde am venit...
îmi amintesc cum am plecat
de voi obişnuiţi cu o stare de fapt,
sperând că ea
nu poate dura la nesfârşit
ai crezut tu,
om
ca atâţi mulţi alţii,
dar mult mai nebuneşte decât ei,
că nimeni nu-ţi va cere
vreodată să alegi
în care braţ al balanţei
să-ţi aşezi organele de simţ,
că vei putea să accepţi
meschini hidoşi, duplicitari,
în comandouri de corbi,
ce lovesc cu substanţă
în cordul tău,
fără ca nimeni vreodată
să zbiere...
descopăr ce ştiam deja,
doream să uit,
pe termen nelimitat,
insignifiant uneori,
de voi corbilor,
ce scufundaţi un vas
într-un ocean imens,
aţi hărţuit corbilor
un neam,
o ţară,
când scriu
acest sfârşit de poezie,
respir,
transmit semnale
către semenii mei iubiţi.
GHEORGHE ŞERBĂNESCU – Mă înalţ
mă înalţ spre neant
pe calea întinsă a eternului
privesc în jos şi-mi continui drumul
purtat în gheare de vultur
cu aripi ce lovesc prezentul
mă înalţ spre un nor întunecat
adânc în gândire
întorc privirea
şi din nou mă înalţ
în urma aripilor
fâşii ale trecutului se pierd
suferinţa o ridic odată cu mine
în drumul meu spre neant
purtat în zbor
trecem dincolo de nori
este drumul către acolo
căutam calea găsim drumul
urc pe scara de lemn uscat
am întâlnit eternul
ce mă va conduce din umbră
am ajuns în neant
ostenit de drumul lung
intru mă întind
la scris tot scriu
sunt înca viu.
pe calea întinsă a eternului
privesc în jos şi-mi continui drumul
purtat în gheare de vultur
cu aripi ce lovesc prezentul
mă înalţ spre un nor întunecat
adânc în gândire
întorc privirea
şi din nou mă înalţ
în urma aripilor
fâşii ale trecutului se pierd
suferinţa o ridic odată cu mine
în drumul meu spre neant
purtat în zbor
trecem dincolo de nori
este drumul către acolo
căutam calea găsim drumul
urc pe scara de lemn uscat
am întâlnit eternul
ce mă va conduce din umbră
am ajuns în neant
ostenit de drumul lung
intru mă întind
la scris tot scriu
sunt înca viu.
De ziua ta, țara mea, România
For your birthday, my country, România
GHEORGHE ŞERBĂNESCU – Milioane de ţipete
Milioane de ţipete
ecou
din suflete pierdute
în nopţi fără sfârşit
o urmă
o rană în Creaţie
crucea despicată
de chin
lasă sângele
să curgă
plânge
Duhul cel Sfânt
milioane de semeni
şi voi sunteţi români!
Million of screams
Million of screams
echo
of lost souls
the endless nights
trace
a wound in Creation
cross split
of torment
give blood
to flow
cry
Holy Spirit
million peers
and you are Romanian!
For your birthday, my country, România
GHEORGHE ŞERBĂNESCU – Milioane de ţipete
Milioane de ţipete
ecou
din suflete pierdute
în nopţi fără sfârşit
o urmă
o rană în Creaţie
crucea despicată
de chin
lasă sângele
să curgă
plânge
Duhul cel Sfânt
milioane de semeni
şi voi sunteţi români!
Million of screams
Million of screams
echo
of lost souls
the endless nights
trace
a wound in Creation
cross split
of torment
give blood
to flow
cry
Holy Spirit
million peers
and you are Romanian!
IOANA BURGHEL
19 martie 1968 - Motru, Gorj
IOANA BURGHEL – Suferinţă
La porţi străine, azi, cerşim cuminţi,
Şi porţile, din zi, în zi-s mai ferecate,
Iar sufletul ni-l vindem pe arginţi,
Târându-ne-n genunchi şi coate !
Bisericile nu mai au altare,
Ne închinăm la idolii din Vest,
Şi suntem jefuiţi ca-n drumul mare,
Şi totusi, noi trăim la Est
Iar Europa, nu e o himeră,
E doar un spaţiu-n care existăm,
Avem un loc pe hartă şi un nume,
Şi-n fiecare zi le întinăm !
Întindem mese pentru vagabonzii,
Veniţi de peste mări şi ţări,
Şi-i strângem lângă noi, pe toţi nerozii,
Şi le clădim averea din sudori !
Şi orice palmă de pământ se vinde,
Cu bunii şi străbunii ce-au luptat,
Şi-i simt cum plâng, măicuţă, în morminte,
De jalea unui neam ce i-a uitat !
IOANA BURGHEL – Lecţia de istorie
Copiilor mei, le-am spus cine-a fost Burebista,
Şi cine-au fost Decebal şi Traian,
Copiilor mei, le-am spus povestea lui Mihai şi-a lui Ştefan,
Şi le-am vorbit de Mircea, Horea, Cloşca şi Crişan,
De Ţepeş Vlad, de Domnul Brâncovean,
Copiilor mei, le-am vorbit de Tudor, brav pandur oltean.
Şi, mai târziu, le-am vorbit despre Unirea acestui neam,
Despre Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti,
De Cătălina, Eroina de la Jiu, de toţi ce-au murit
Într-u glorie, şi-au scris, cu sânge, prin brazde,
istorie !
Copiilor mei, le-am spus că radăcinile lor
Sunt rădăcini adînci, de bătrâni stejari,
Ce nu-şi pleacă fruntea decât către Cer,
Şi, că doar aici înseamnă ACASĂ,
Între Dunăre şi Mare şi Munţi şi Câmpii,
Şi, să nu lase niciodată vreun străin, cu vreo coasă,
Să secere grâul sau firul de iarbă, sub care, străbunii,
S-au aşezat să doarmă puţin, cu pieptul sfărâmat
de plumbi şi trădare, şi privirea aţintită, prin milenii,
a rugă, urmaşii lor să nu ajungă vreodată, slugă !
Copiilor mei, nu le-am spus o poveste cu zâne,
Ci le-am citit din cărţi, cu eroi !
Le-am arătat ce-nseamnă suferinţă, umilinţă şi război,
I-am învăţăt să fie mândri şi demni, că prin vene,
Ca un râu le curge sânge, pentru care, alţii au plătit cu sânge!
IOANA BURGHEL – Mama ţară
Ţi-aş aşeza, pe frunte, lan de grâu,
Şi stele în cunună, mamă ţară,
Tristeţea ta, aş face-o, mamă, râu,
Neghina pe sub brazde să îţi piară!
Mi-aş pune, mamă, inima-n poteci,
Ca un soldat căzut pe front, la datorie,
Tu, ţara mea, să îţi păstrezi pe veci,
Averea Ta: Şi Dunăre , şi Mare, şi Câmpie!
Ţi-aş pune, mamă, strajă la hotare,
Stejarii toţi, crescuţi din os străbun,
Sub răsuflarea lor, dogoritoare,
Duşmanii, pietre să-ţi rămână-n drum!
Şi, ţi-aş aduce, mamă, fiii toţi, acasă,
Printre străini, să nu mai umble-nlăcrimaţi,
Să-nveţe dorul a-l cânta, la coasă,
Aici, la poale mândre, de Carpaţi!
Noi nu te-avem decât pe Tine, Mamă Ţară,
Tu eşti Coloana noastră Fără de Sfârşit,
Ne creştem pruncii aici, în vatra milenară,
Căci neamul nostru, niciodată n-a pierit!
S-a înclinat mereu sub barbaria lumii,
Şi trupul i-a mai fost din când în când rănit,
Dar poartă-n suflet, mamă, toţi străbunii,
Şi n-o să fie niciodată - nvins şi nimicit!
IOANA BURGHEL – Slova de român
Şarpele, de-ţi iese-n cale,
Dai cu băţul şi-l opreşti,
Dar pe şerpii ţării mele,
Dai cu băţul şi-l opreşti,
Dar pe şerpii ţării mele,
Doamne, cum îi mai stârpeşti?
Şi-au făcut atâtea cuiburi,
Ţi-au muşcat din trup, mişei,
Te rog, Doamne, nalţă ruguri,
Să ne mai scăpăm de ei!
Ne-au vândut pe câţiva lei,
Într-un târg de vechituri,
Luaţi aminte, derbedei,
Neamul meu e de panduri!
Tot de-aici, Mihai Viteazul
Oaste-aleasă-a ridicat,
Şi a retezat grumazul,
Celor care ne-au trădat!
Şi de strig: Învie, Ştefan!
Şi va ridica Moldova,
Peste munţi, până-n Ardeal,
Vântul îmi va duce slova.
De la Ţebea pân la mare,
Iancu va porni călare,
Fluierul de-o să-i răsune,
Tu ridică-te, române!
Şi-au făcut atâtea cuiburi,
Ţi-au muşcat din trup, mişei,
Te rog, Doamne, nalţă ruguri,
Să ne mai scăpăm de ei!
Ne-au vândut pe câţiva lei,
Într-un târg de vechituri,
Luaţi aminte, derbedei,
Neamul meu e de panduri!
Tot de-aici, Mihai Viteazul
Oaste-aleasă-a ridicat,
Şi a retezat grumazul,
Celor care ne-au trădat!
Şi de strig: Învie, Ştefan!
Şi va ridica Moldova,
Peste munţi, până-n Ardeal,
Vântul îmi va duce slova.
De la Ţebea pân la mare,
Iancu va porni călare,
Fluierul de-o să-i răsune,
Tu ridică-te, române!
IOANA VOICILĂ DOBRE
București
IOANA VOICILĂ DOBRE – Cânta la Stupca o vioară
„Cânta la Stupca o vioară''
Şi lumii spus i-a fost apoi
Că doina noastră-i lăcrămioară
București
„Cânta la Stupca o vioară''
Şi lumii spus i-a fost apoi
Că doina noastră-i lăcrămioară
Nemuritoare pentru noi.
Ea asculta, plângând, pădurea,
Din dealurile înverzite,
Strângându-le în doină, toate;
Minuni de Domnul hărăzite.
Balada e din neam viteaz,
Ce-i trăitor printre ponoare,
Cu suflet mândru, pururi treaz,
Şi-i cel mai brav dintre popoare.
Şi marea plânse dorul ei
Şi adăstă lângă vioară,
Iar cântecul ne-a fost temei,
Când am cântat-o-ntâia oară.
ION IONESCU
Ea asculta, plângând, pădurea,
Din dealurile înverzite,
Strângându-le în doină, toate;
Minuni de Domnul hărăzite.
Balada e din neam viteaz,
Ce-i trăitor printre ponoare,
Cu suflet mândru, pururi treaz,
Şi-i cel mai brav dintre popoare.
Şi marea plânse dorul ei
Şi adăstă lângă vioară,
Iar cântecul ne-a fost temei,
Când am cântat-o-ntâia oară.
ION IONESCU
ION IONESCU – Dacie sfântă
(România mea)
Zeul tău, Dacie sfântă,
Doarme-n vise seculare
Zeul tău, Dacie sfântă,
Doarme-n vise seculare
Peste arcul de Carpați,
De la Tisa pân’ la Mare.
Cu mioarele prin stele
Risipite pe câmpii,
Ai trăit printre barbari
Învelită-n strai de ii.
Ai fost vis, ai fost legendă,
Sedusă de toți dușmanii,
Strecurată printre timpuri,
Ai uitat să-ți numeri anii.
De la Decebal încoce,
Tu ți-ai cam uitat trecutul,
Decebale, Decebale,
Unde ți-ai îngropat scutul?
Printre marile simboluri,
Ți-ai ascuns de tot misterul,
Sarmisegetuza doarmne,
Oglindind în ea tot cerul.
Colinele cu văile întinse,
Cu tinda veche din bordei,
Cu ulcica de pământ,
Ți le-au furat pe toate ei.
Drumărind prin munții tăi,
Doar în fotă și-ntr-o ie,
Ți-au luat aurul și sarea,
Grânele de pe câmpie.
Limba ți-a rămas curată,
Printre brazde, printre lacrimi
Doina ta a curs a jale,
Îngropând dureri și patimi.
De la Tisa pân’ la Mare.
Cu mioarele prin stele
Risipite pe câmpii,
Ai trăit printre barbari
Învelită-n strai de ii.
Ai fost vis, ai fost legendă,
Sedusă de toți dușmanii,
Strecurată printre timpuri,
Ai uitat să-ți numeri anii.
De la Decebal încoce,
Tu ți-ai cam uitat trecutul,
Decebale, Decebale,
Unde ți-ai îngropat scutul?
Printre marile simboluri,
Ți-ai ascuns de tot misterul,
Sarmisegetuza doarmne,
Oglindind în ea tot cerul.
Colinele cu văile întinse,
Cu tinda veche din bordei,
Cu ulcica de pământ,
Ți le-au furat pe toate ei.
Drumărind prin munții tăi,
Doar în fotă și-ntr-o ie,
Ți-au luat aurul și sarea,
Grânele de pe câmpie.
Limba ți-a rămas curată,
Printre brazde, printre lacrimi
Doina ta a curs a jale,
Îngropând dureri și patimi.
ION IONESCU – Noi, visătorii
noi, visătorii, în noaptea de toamnă,
visăm o lume ireală în munții carpați,
se scutură frunza prin vise de codru,
noi, visătorii, în noaptea de toamnă,
visăm o lume ireală în munții carpați,
se scutură frunza prin vise de codru,
suspină învinsă ca niște soldați.
din ce veac am răsărit pe pământ
în ochii lunatici ai acestei lumi orbitoare?
umbra toamnei se pierde prin vânt,
ne doare trecutul, dar și viitorul ne doare.
am avut încă din timpuri o țară sfântă
peste care treceau îngeri, cu păsări și sfinți,
avem ciocârlia care și astăzi ne cântă,
am avut străbuni, bunici și părinți.
mâinile noastre de-atâta timp dibuie,
picioarele își caută pierdute cărările,
s-au rătăcit prin lume flăcăii țării,
așteptând trenul speranței prin toate gările.
visăm cum sângele din vinele noastre
curge frumos ca un râu dunărean
și din el cresc flori la fereastră în glastre,
noi, visătorii, visăm an de an.
Ţara asta este o țară de morți,
sunt atâtea cimitire prin sate,
sunt atâtea cruci care plâng
printre bălării și ierburi uscate.
din ce veac am răsărit pe pământ
în ochii lunatici ai acestei lumi orbitoare?
umbra toamnei se pierde prin vânt,
ne doare trecutul, dar și viitorul ne doare.
am avut încă din timpuri o țară sfântă
peste care treceau îngeri, cu păsări și sfinți,
avem ciocârlia care și astăzi ne cântă,
am avut străbuni, bunici și părinți.
mâinile noastre de-atâta timp dibuie,
picioarele își caută pierdute cărările,
s-au rătăcit prin lume flăcăii țării,
așteptând trenul speranței prin toate gările.
visăm cum sângele din vinele noastre
curge frumos ca un râu dunărean
și din el cresc flori la fereastră în glastre,
noi, visătorii, visăm an de an.
ION IONESCU - Unde ești tu, România?
Ţara asta este o țară de morți,
sunt atâtea cimitire prin sate,
sunt atâtea cruci care plâng
printre bălării și ierburi uscate.
țara asta este o țară de morți,
viii au plecat în străinătate,
rar câte-o babă, bocind, pe la porți
împarte pomeni și bucate.
toți morții mei s-au risipit în pământ
de la decebal până la tata,
a rămas sămânță din ei
să crească viață pe mai departe,
capul lui decebal a rămas pe la roma,
l-au dus străinii trofeu,
capul lui tata a rămas prin rusia,
unde va rămâne și capul meu?
țara asta este o țară de morți,
au rămas samsarii s-o tragă la sorți,
a intrat în ea balaurul
să-i jefuiească pădurile, aurul,
holdele, gazele, și ce-a mai rămas,
căci totul au ras…
țara asta e o țară de morți,
românul cerșește pe la străine porți,
a rămas pustie glia,
unde ești, tu, România?
țara asta e o țară de morți,
au intrat în ea câțiva hoți
și i-au supt snaga și bogăția,
unde ești tu, România?
ION VANGHELE
11 septembrie 1948 - Ploiești
viii au plecat în străinătate,
rar câte-o babă, bocind, pe la porți
împarte pomeni și bucate.
toți morții mei s-au risipit în pământ
de la decebal până la tata,
a rămas sămânță din ei
să crească viață pe mai departe,
capul lui decebal a rămas pe la roma,
l-au dus străinii trofeu,
capul lui tata a rămas prin rusia,
unde va rămâne și capul meu?
țara asta este o țară de morți,
au rămas samsarii s-o tragă la sorți,
a intrat în ea balaurul
să-i jefuiească pădurile, aurul,
holdele, gazele, și ce-a mai rămas,
căci totul au ras…
țara asta e o țară de morți,
românul cerșește pe la străine porți,
a rămas pustie glia,
unde ești, tu, România?
țara asta e o țară de morți,
au intrat în ea câțiva hoți
și i-au supt snaga și bogăția,
unde ești tu, România?
ION VANGHELE
11 septembrie 1948 - Ploiești
ION VANGHELE – Aceşti bărbaţi
Aceşti bărbaţi – corăbii obosite,
Ce trec prin noi ca-n viaţă, adormiţi,
Cu visele şi vorbe ipocrite,
Plângându-se că nu mai sunt iubiţi.
Ce trec prin noi ca-n viaţă, adormiţi,
Cu visele şi vorbe ipocrite,
Plângându-se că nu mai sunt iubiţi.
Lipsiţi de-ambiţii, nişte pierde vară,
Trăind profund, în scurtul lor păcat,
Sunt debarcaţii de odinioară,
În timpul care i-a abandonat.
Trăind profund, în scurtul lor păcat,
Sunt debarcaţii de odinioară,
În timpul care i-a abandonat.
Sunt umbre rătăcite printre mile,
Sunt corbi zburând prin toamnele din noi,
Rămaşi mereu, în stadii infantile,
Atât de reci, de egoişti şi goi.
Sunt corbi zburând prin toamnele din noi,
Rămaşi mereu, în stadii infantile,
Atât de reci, de egoişti şi goi.
Cuvintele, eliberând minciuna,
Stătute doruri, strânse în chilii,
Când, de argint, se sparge-n cioburi luna
Şi ei pun umbre-albastre pe hârtii.
Stătute doruri, strânse în chilii,
Când, de argint, se sparge-n cioburi luna
Şi ei pun umbre-albastre pe hârtii.
Mereu, dezamăgind, le cântă struna.
Îmbujoraţi. O ceară, dând în foc;
Cu buzele ce-şi risipeşte pruna
Alcoolicul miros de busuioc.
Îmbujoraţi. O ceară, dând în foc;
Cu buzele ce-şi risipeşte pruna
Alcoolicul miros de busuioc.
În urma lor, miresmele de lemn
Îşi varsă ciclul dureros şi rece,
Lăsând, de frunze, printre umbre, semn,
Din evadaţii care vor să plece.
Îşi varsă ciclul dureros şi rece,
Lăsând, de frunze, printre umbre, semn,
Din evadaţii care vor să plece.
Iubirile se-nşiruie, flămânde.
Sunt ploi uscate, ce prin vremuri vin,
Când rugul, către poli, iar, se aprinde
şi arde-n fiecare, clandestin.
Sunt ploi uscate, ce prin vremuri vin,
Când rugul, către poli, iar, se aprinde
şi arde-n fiecare, clandestin.
Înveselite, cântă pianine,
Cu sunete dezacordate – vrac;
Prin noaptea canibalică, de vine,
Când primitivii struguri se desfac.
Cu sunete dezacordate – vrac;
Prin noaptea canibalică, de vine,
Când primitivii struguri se desfac.
îi vezi râzând cu vânzătoarea cheală,
Alunecând, intens, pe tobogan,
În noaptea deprimantă şi banală,
Reîngropată-n frunze de castan.
Alunecând, intens, pe tobogan,
În noaptea deprimantă şi banală,
Reîngropată-n frunze de castan.
Amorul lor, intimidate, îşi scurge
O tuse lungă ca de fumător;
Departe-n cer, doar îngerul mai plânge,
Protocolar şi neîntâmplător.
O tuse lungă ca de fumător;
Departe-n cer, doar îngerul mai plânge,
Protocolar şi neîntâmplător.
E viaţa parc-un pic dezgustătoare;
În verbe dulci, se pierde ipocrit,
E cosmosul prea peticit şi doare,
Într-un prezent ce nu e infinit.
În verbe dulci, se pierde ipocrit,
E cosmosul prea peticit şi doare,
Într-un prezent ce nu e infinit.
Alunecăm spre-aceeaşi închisoare,
Stol de bărbaţi şi stoluri de femei,
Cutremuraţi de-aceeaşi falsă stare,
Când vinul acru, prinzi, hulpav, să-l bei.
Stol de bărbaţi şi stoluri de femei,
Cutremuraţi de-aceeaşi falsă stare,
Când vinul acru, prinzi, hulpav, să-l bei.
ION VANGHELE – Dacia a-mbătrânit postum
Dacia a-mbătrânit postum,
Zorile, cu sânge, o inundă,
Au căzut câțiva uitați pe drum,
Iar Zamolxis vrea să îi ascundă.
Zorile, cu sânge, o inundă,
Au căzut câțiva uitați pe drum,
Iar Zamolxis vrea să îi ascundă.
Printre arborii înfipți în cer,
Vin păgânii să ne ceară apă,
S-or lupta cu moșul nostru Ger,
Să vedem, la urmă, cine scapă.
Vin păgânii să ne ceară apă,
S-or lupta cu moșul nostru Ger,
Să vedem, la urmă, cine scapă.
Sabia încovoiată taie
Umbrele din noaptea cu dușmani,
Au căzut în spuza din odaie
Florile uscate din castani.
Umbrele din noaptea cu dușmani,
Au căzut în spuza din odaie
Florile uscate din castani.
Decebal, pe cal, împărătește,
Umbra lui, prin vremi, o poartă lin,
Țara asta încă o sfințește
Cu paharul înmuiat în vin.
Umbra lui, prin vremi, o poartă lin,
Țara asta încă o sfințește
Cu paharul înmuiat în vin.
Fug dușmanii
ce-au venit hoțește,
Urmele, în urmă, sângerând,
Decebal șade Dumnezeiește,
Cu Zamolxis, din pocale, bând.
Urmele, în urmă, sângerând,
Decebal șade Dumnezeiește,
Cu Zamolxis, din pocale, bând.
Dunărea de val se înfioară,
Răsturnând al vremilor barcaz.
Timpul, peste lumea asta, zboară
Într-un ceas oprit la amiaz’.
Răsturnând al vremilor barcaz.
Timpul, peste lumea asta, zboară
Într-un ceas oprit la amiaz’.
Dă-ne, Doamne, ca și ieri, o
pâine
Și îi iartă pe cei păcătoși,
Doar dușmanii latră ca un câine
Și acum, ca și-n trecut, setoși.
Și îi iartă pe cei păcătoși,
Doar dușmanii latră ca un câine
Și acum, ca și-n trecut, setoși.
Apără-ne, Doamne, de păcate
Apără-ne de ispita rea
Și pe cer urcă sus în cetate
Viitorul, luminândă stea.
Apără-ne de ispita rea
Și pe cer urcă sus în cetate
Viitorul, luminândă stea.
IONEL CREȚU
7 august - București
7 august - București
IONEL CREŢU – Iubită ţară
Iubită ţară, în ţară,
nu te pot avea cu dragoste!
Acolo, departe, pentru mine, n-ai mai fi o pacoste!
Unde îmi sunteţi fraţii mei? Unde îmi sunteţi surori de neam?
Veniţi lângă mine, dragii mei, ca să vă spun al meu alean!
Aici, când sunt departe de voi toţi, văd altfel lucrurile:
Acolo, cu tupeu, acuzam ţara cu necazurile;
Aici, pot respira liber, suspine, năduf, adunate;
Acolo-n răsfăţ, cu pretenţii, o biciuiam pentru toate;
Aici, sunt sechestrat (nu mint) în libertate, dar în surghiun,
Îmi lipseşte obiceiul de a mă plânge ca un nebun;
Acolo, eu nu scăpam un prilej şi urlam că să capăt,
Ce, cu tupeu, consideram cuvenit,… eram tot un ţipăt;
Aici, am confort, dar deasupra-mi, e sabia lui Damocles,
Acolo, dădeam din picioare, mă credeam copilul ales
Şi-mi loveam mama, care, tăcută, îmi promitea suzeta;
Aici, am dezamăgiri: nimeni nu îmi ridică vizeta,
Nu mă întreabă nimeni, nici nu port pică, n-am cui, ce-i cere;
Acolo, treceam, rânduri-rânduri, cu strigăte de durere
Şi lozinci, toţi puri, cu pretenţii de supt mamă vlăguită;
Aici, mă dau după ceilalţi, mă maschez, am faţa vopsită;
Acolo, îmi cream ziduri, îmi cream piedici, chiar îmi dădeam
Cu stângu-n dreptul, rateuri şi gafe, toate îmi permiteam;
Aici, trec prin ziduri, dând cu capul (dar nu mă plâng), mă lovesc,
Mă mir chiar eu singur, cât pot îndura, fără să mă jelesc;
Acolo, cu toate metehnele ce le aveam, eram eu;
Aici, nu ştiu cine-s, vreau să-mi revin, dar nu găsesc panacea;
Acolo, te uram, ţara mea, o nefirească simţire,
Aici, inima mi se rupe, sufletu-i plin de iubire!
Acolo, departe, pentru mine, n-ai mai fi o pacoste!
Unde îmi sunteţi fraţii mei? Unde îmi sunteţi surori de neam?
Veniţi lângă mine, dragii mei, ca să vă spun al meu alean!
Aici, când sunt departe de voi toţi, văd altfel lucrurile:
Acolo, cu tupeu, acuzam ţara cu necazurile;
Aici, pot respira liber, suspine, năduf, adunate;
Acolo-n răsfăţ, cu pretenţii, o biciuiam pentru toate;
Aici, sunt sechestrat (nu mint) în libertate, dar în surghiun,
Îmi lipseşte obiceiul de a mă plânge ca un nebun;
Acolo, eu nu scăpam un prilej şi urlam că să capăt,
Ce, cu tupeu, consideram cuvenit,… eram tot un ţipăt;
Aici, am confort, dar deasupra-mi, e sabia lui Damocles,
Acolo, dădeam din picioare, mă credeam copilul ales
Şi-mi loveam mama, care, tăcută, îmi promitea suzeta;
Aici, am dezamăgiri: nimeni nu îmi ridică vizeta,
Nu mă întreabă nimeni, nici nu port pică, n-am cui, ce-i cere;
Acolo, treceam, rânduri-rânduri, cu strigăte de durere
Şi lozinci, toţi puri, cu pretenţii de supt mamă vlăguită;
Aici, mă dau după ceilalţi, mă maschez, am faţa vopsită;
Acolo, îmi cream ziduri, îmi cream piedici, chiar îmi dădeam
Cu stângu-n dreptul, rateuri şi gafe, toate îmi permiteam;
Aici, trec prin ziduri, dând cu capul (dar nu mă plâng), mă lovesc,
Mă mir chiar eu singur, cât pot îndura, fără să mă jelesc;
Acolo, cu toate metehnele ce le aveam, eram eu;
Aici, nu ştiu cine-s, vreau să-mi revin, dar nu găsesc panacea;
Acolo, te uram, ţara mea, o nefirească simţire,
Aici, inima mi se rupe, sufletu-i plin de iubire!
LLELU NICOLAE VĂLĂREANU (Sârbu)
01.01.1948 Vălari-Jud Gorj
LLELU NICOLAE VĂLĂREANU – Cu
ţara
Cu ţara ne putem contopi,
Ne înveleşte-n cuvintele inimii
Puse pe la porţi care se deschid
Spre interiorul ei cu munţi de durere.
Numai pentru cei cu ochii închişi
Leagănul acesta este doar un moft
Apăsat pe braţele cu clopoţei,
Să se audă doar în stele.
Pentru noi, cei care învârtim roţile
Pe drumurile mereu stricate,
Cuvintele au în ele un năduf
Rostogolit peste mai marii momentului.
Cu ţara ne putem acoperi
De florile dragostei în ninsorile primăverii
Şi-n toate zilele de sfântă lucrare ori bucurie,
Intrând în sufletul ei cu împăcare.
LLELU NICOLAE VĂLĂREANU –
Întoarcerea acasă
Acum, când m-am întors acasă
din înstrăinări frustrate de copilărie
am venit chemat de zeul pământului.
Aici îmi recompun sufletul
cu ferestre deschise spre lumină,
după atătea drumuri, vine statornicia
cerul plouă cu lacrimi de bucurie.
LLELU NICOLAE VĂLĂREANU – La
apelul de seară
Am să te rup din depărtarea vremelnică,
să intru cu tine pe un gând
din care nimeni nu te desprinde,
cu toate promisiunile din lună
până ce timpul nu se va culca între noi
ca un bătrân sforăitor,
în noaptea cea mare a liniştii.
Sub tălpi drumurile-mi ard nisipul,
trece peste primejdii nesăbuinţa
cusută pe faţa pietrelor.
Aerul se comprimă sub propria greutate
cu un luciu metalic de apă.
Oamenii se răsfrâng în el şi nu le place
se furişează sub pielea de ceară
ca o statuie în propria identitate.
Se adânceşte în ochi o rană deschisă,
o fantă prin carnea duşmanului
deschide porţile durerii.
Nu intră nimeni, nu iese nimeni,
cămaşa arde-n flăcările trupului
steag pe câmpul de luptă,
căzut la datorie odată cu oştenii.
Nu-i mai acoperă giulgiul morţii
zac în groapa comună
lângă o pădure de salcâm
şi-i descompune-n uitare pământul.
Sună cornul regimentului
să se prezinte,
la apelul de seară,
lipsesc.
LLELU NICOLAE VĂLĂREANU – O
româncă înstrăinată
Am întâlnit o româncă înstrăinată
cu sufletul gol ca un sac de aer
avea mâinile lungi, degetele subţiri,
obrazul palid.
Purta-n trupul zvelt o imensă greutate
inima ei era lângă copii
şi copii erau acasa departe.
Nici un bărbat nu mai avea loc
nici frumos nici bogat,
era iluminată de o dorinţă
şi a rămas neconvinsă
cum sunt unii oameni
în faţa unui lucru nemaivăzut.
Am intrat în casa ei
cu smerenie ca într-un schit
în care nu trebuie să se audă paşii
aerul trebuie respirat curat
clipele să fie toarse-n tăceri
ca într-o biografie prăfuită
în care nu amintiteşte despre alţii
şi nici prea multe despre sine
Între pereţii singurătăţii ei
n-a spus de hăituirea gândurilor
care o seacă de dor,
despre munca grea şi obolul strâns
nici despre casa mică cu suflete înrămate
şi mirosul de busuioc.
Mersul ei cu o legănare suplă
printre vorbe spuse cu greutate
mă intimida, o simţeam plină de ceva
nedefinit care o stăpâneşte,
cum înaintează prin timp
cu sufletul de sare
cu mersul pe nisip,
pe un drum la capătul căruia
se termină pustiul.
MARIAN DRAGOMIR
Ploiești
MARIAN DRAGOMIR – Deceniul cinci
În urmă cu mai bine de cinci decenii,
într-o curte de țară,
într-o comună,
Ploiești
MARIAN DRAGOMIR – Deceniul cinci
În urmă cu mai bine de cinci decenii,
într-o curte de țară,
într-o comună,
sub un nuc venos,
el și ea
au depășit istoria de lemn,
întâi cu numele,
vârsta,
pensula și,
nu în cele din urmă,
cu vocea...
am auzit că lucrau cu anii,
cu loviturile
și situațiile de abuz,
însă ultima dată
ceva nu s-a mai legat
în paginile de jurnal,
nu mai grăia mirosul de cireș;
știți despre ce copac șoptesc...
cel de care atârnase frânghia,
lațul,
copilul,
motivul,
oferta lecției de viață
din care țâșnea
pășunea visată...
imaginea deceniilor m-a urmărit
până când
m-am împăcat cu ideea
că unul dintre cele mai nefaste
gânduri re/deschide
umbra,
belestemul
toate au formă și sens...
MARIUS IULIAN ZINCA
Pitești
el și ea
au depășit istoria de lemn,
întâi cu numele,
vârsta,
pensula și,
nu în cele din urmă,
cu vocea...
am auzit că lucrau cu anii,
cu loviturile
și situațiile de abuz,
însă ultima dată
ceva nu s-a mai legat
în paginile de jurnal,
nu mai grăia mirosul de cireș;
știți despre ce copac șoptesc...
cel de care atârnase frânghia,
lațul,
copilul,
motivul,
oferta lecției de viață
din care țâșnea
pășunea visată...
imaginea deceniilor m-a urmărit
până când
m-am împăcat cu ideea
că unul dintre cele mai nefaste
gânduri re/deschide
umbra,
belestemul
toate au formă și sens...
Pitești
MARIUS IULIAN ZINCA – 1 Decembrie
Răsună-n cetate bucurie,
s-aude până-n cer
într-un moment
de neuitat
de-nsemnată biruinţă
înfăţişând pe masă
suferinţa
şi
stralucirea
românească…
Pâinea şi sarea.
MELANIA GROZAVU
Focșani
de neuitat
de-nsemnată biruinţă
înfăţişând pe masă
suferinţa
şi
stralucirea
românească…
Pâinea şi sarea.
MELANIA GROZAVU
Focșani
MELANIA GROZAVU – În țara mea
În țara mea cu munții tari, făloși,
Am început să-mi aflu veșnicia.
Sub lanul galben cu maci roși'
Plin e pământul țării de strămoși
Ce-au prețuit mai mult și decât viața,
Glia!
În țara mea cu oamenii frumoși,
Iubind, deopotrivă, proza, poezia,
Eu mă alătur și mă integrez
În toate care-au fost și vor urma
Aici, în scumpa noastră țară,
România!
În țara mea cu munții tari, făloși,
Am început să-mi aflu veșnicia.
Sub lanul galben cu maci roși'
Plin e pământul țării de strămoși
Ce-au prețuit mai mult și decât viața,
Glia!
În țara mea cu oamenii frumoși,
Iubind, deopotrivă, proza, poezia,
Eu mă alătur și mă integrez
În toate care-au fost și vor urma
Aici, în scumpa noastră țară,
România!
MELANIA GROZAVU – Suflet
Românesc
Aceste rânduri năvălesc,
Ieșind prin voi, către lumină,
Cuvinte, gânduri, rime-se îmbină,
Alcătuind un mare Suflet Românesc!
MELANIA GROZAVU – Ai noştri eroi
Aceste rânduri năvălesc,
Ieșind prin voi, către lumină,
Cuvinte, gânduri, rime-se îmbină,
Alcătuind un mare Suflet Românesc!
MELANIA GROZAVU – Ai noştri eroi
Înainte să stați sub glii,
Ați lăsat acasă copii.
Înainte să primiți flori,
De la mame, soții sau surori,
Înainte să fiți eroi,
V-am iubit întâi noi.
Ați fost frați, ați fost tați, ați fost fii
V-am iubit când ați fost vii;
Pentru că
Înainte să fiti eroi
Ati trait printre noi.
MIHAIL CIUPERCESCU
București
MIHAIL CIUPERCESCU – De ţară
mai cred și-acum că sunt iubiri anume
ce tainic pentru suflet au a exista
și mor atunci când le expui în lume.
Iubirea pentru Țară este sfântă!
(devalorizat cuvânt îmi vine-n minte).
Dar azi sintagma asta mă frământă,
mă revoltă siluirea celor sfinte.
Am îndurat destule multă vreme,
am adunat în mine mult năduf
și-am tot crezut că lacrimile grele
merită să umple-al Țării plin văzduh.
Dar nu mai pot! E-atâta agonie!
Atâta disperare și minciună!
Țara mea e astăzi într-o vrie
și chiar românii vor să o răpună...
Fugim de adevăr, ne refugiem în drog,
plecăm aiurea sperând că vom uita;
dar nu există un loc pe acest glob
să semene-ntrucâva cu Țara mea.
Am tot tăcut, sperând că va fi bine,
deși vedeam că rău e peste tot.
M-am amăgit că libertatea-n sine
va mântui și-și va găsi un rost.
Dar nu mai cred! Nu mai avem ce pierde!
Politica e-un joc de cărți murdar!
Trișorii ne tot vând la masa verde
și ne promit un bine planetar.
Ne cer să renunțăm treptat la Țară,
la limbă și la datini, la strămoși
că-n viitor global vom fi noi, iară,
dar nu chiar noi, ci-o gloată de jegoși.
Democrație, mare mascaradă!
(câțiva decid, iar mulții toți subscriu)
E cazul unei dictauri de Țară
'nainte de-a ne-o pune unii în sicriu!
MIHAIL CIUPERCESCU – Latinitate
Suntem o insulă latină! Nimic seismic sau vulcanic,
doar o statornică-nălţare într-un ocean odat’ năvalnic.
N-am fost aduşi aici de valuri şi nici trimişi sau puşi de unii;
ne-am înălţat ca şi coralii osificându-ne străbunii.
Pe-adâncul lor am săpat nume şi ne-am creat sălaşul etnic;
pe-naltul lor am pus cultură pentru-a putea râvni la ,,veşnic”.
Ca să ne strângem laolaltă am tot voievodat prin vreme
şi-am haiducit cu Libertatea purtând-o-n suflet şi în steme.
Ne-am apărat cu-n arc carpatic, cu-n scut de stele în nesomn,
ne-am luat neatârnarea ghioagă şi ne-am ales Dreptatea domn.
Doina ne-a fost imnul vieţii şi al speranţei pentru neam:
cu ea ne adormem copiii, cu ea pierduţii îi plângeam.
Nu suntem insulari în cuget şi nici în suflet sau în fapte;
suntem o insulă cu toţii când ni se ia din libertate!
Suntem o insulă latină! Nimic seismic sau vulcanic,
doar o statornică-nălţare într-un ocean odat’ năvalnic.
N-am fost aduşi aici de valuri şi nici trimişi sau puşi de unii;
ne-am înălţat ca şi coralii osificându-ne străbunii.
Pe-adâncul lor am săpat nume şi ne-am creat sălaşul etnic;
pe-naltul lor am pus cultură pentru-a putea râvni la ,,veşnic”.
Ca să ne strângem laolaltă am tot voievodat prin vreme
şi-am haiducit cu Libertatea purtând-o-n suflet şi în steme.
Ne-am apărat cu-n arc carpatic, cu-n scut de stele în nesomn,
ne-am luat neatârnarea ghioagă şi ne-am ales Dreptatea domn.
Doina ne-a fost imnul vieţii şi al speranţei pentru neam:
cu ea ne adormem copiii, cu ea pierduţii îi plângeam.
Nu suntem insulari în cuget şi nici în suflet sau în fapte;
suntem o insulă cu toţii când ni se ia din libertate!
MIHAIL CIUPERCESCU – Doină
Același, mereu altul,
mă tot caut pe mine,
zarea și înaltul
mă risipesc cu zile.
Când timpul în cătușe
la eșafod mă duce,
minutele-s cartușe,
sunt țintă sub o cruce.
Altul, același totuși încă,
mă cioplesc cu dalta,
nisip devin din stâncă,
izvor ce-și schimbă apa.
Iar de uitarea este
deznodământ al vieții
înalț iubirea peste
vălul frumuseții.
Mai las o doină lină
cât să o cânte vântul,
să lumineze-n taină
cerul și pământul.
MIHAIL RUJOIU
20 ianuarie 1969 - Bănești, Prahova
Același, mereu altul,
mă tot caut pe mine,
zarea și înaltul
mă risipesc cu zile.
Când timpul în cătușe
la eșafod mă duce,
minutele-s cartușe,
sunt țintă sub o cruce.
Altul, același totuși încă,
mă cioplesc cu dalta,
nisip devin din stâncă,
izvor ce-și schimbă apa.
Iar de uitarea este
deznodământ al vieții
înalț iubirea peste
vălul frumuseții.
Mai las o doină lină
cât să o cânte vântul,
să lumineze-n taină
cerul și pământul.
MIHAIL RUJOIU
20 ianuarie 1969 - Bănești, Prahova
MIHAIL
RUJOIU – Atâta timp
Atâtea lacrimi ce-au
căzut pentru dreptate
Şi atâta sânge pentru vitejie
Au supt acest pământ din vremuri vechi
Şi le-a păstrat în el, pe veşnicie.
Şi atâta sânge pentru vitejie
Au supt acest pământ din vremuri vechi
Şi le-a păstrat în el, pe veşnicie.
Atâta timp cât sunt
român
Şi-n piept, o inimă îmi bate,
Eu voi lupta pe acest pământ
Şi viaţa îmi voi da pentru dreptate.
Şi-n piept, o inimă îmi bate,
Eu voi lupta pe acest pământ
Şi viaţa îmi voi da pentru dreptate.
O inimă am şi pentru
ţară bate
Şi scut voi fi pe vecie,
Să apăr ţara şi al ei pământ
Şi pacea în scumpa Românie.
Şi scut voi fi pe vecie,
Să apăr ţara şi al ei pământ
Şi pacea în scumpa Românie.
.....................................................
MIHAIL
RUJOIU – Doar vreau să spun
Mă scol cu ochii în
ceaţă,
Zăpada îmi plănge la picioare,
Umbre în mine sapă,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Zăpada îmi plănge la picioare,
Umbre în mine sapă,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Privesc oglinda cum se
mişcă,
O floare din ghiveci candoare,
Umbre dansează pe pereţi,
Un pic din viaţa mea mai moare.
O floare din ghiveci candoare,
Umbre dansează pe pereţi,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Ascult cum focul viu
despică,
Un lemn plin de sudoare,
Umbre apasă peste mine,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Un lemn plin de sudoare,
Umbre apasă peste mine,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Fereastra o privesc
adânc,
Deschid trecutul ce mă doare,
Umbrele se strâng, mereu,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Deschid trecutul ce mă doare,
Umbrele se strâng, mereu,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Afară este frig şi
alb,
Privesc prin umbrele apăsătoare,
Umbrele se strâng, mereu-mereu,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Privesc prin umbrele apăsătoare,
Umbrele se strâng, mereu-mereu,
Un pic din viaţa mea mai moare.
Şi în străfundul lor,
subtil,
Un negru stors de vlagă zace,
Umbrele mă strâng de gât
Şi inima, în piept, îmi tace.
Un negru stors de vlagă zace,
Umbrele mă strâng de gât
Şi inima, în piept, îmi tace.
MIHAIL
RUJOIU – În uitare
Nopţi prea lungi, nopţi
prea scurte,
Zile frumoase şi zile urâte,
Ceasuri ce bat, ceasuri ce tac,
Tu m-ai uitat, eu te-am uitat...
Zile frumoase şi zile urâte,
Ceasuri ce bat, ceasuri ce tac,
Tu m-ai uitat, eu te-am uitat...
Visele prea lungi, visele
prea scurte,
Zile bune puţine şi zile rele, multe,
Şansa a venit, şansa a plecat,
Eu te-am uitat, tu m-ai uitat.
Zile bune puţine şi zile rele, multe,
Şansa a venit, şansa a plecat,
Eu te-am uitat, tu m-ai uitat.
....................................................
Natură confuză, natură
mortală,
Un cântec pierdut pe bolta stelară,
Privim îndelung un răsărit de soare
Şi ne pierdem, adânc, în uitare.
Un cântec pierdut pe bolta stelară,
Privim îndelung un răsărit de soare
Şi ne pierdem, adânc, în uitare.
NICU MURGĂȘANU
9 februarie - Alba Iulia
9 februarie - Alba Iulia
NICU MURGĂŞANU – Patria
PATRIA nu sunteţi voi ce luaţi totul de-a gata!
PATRIA e pământul uscat, unde tata
Răzvrătit se răsuceşte-n mormânt supărat
Că ŢARA nu este ce el şi noi am visat.
PATRIA mea nu sunt curvele şi maneliştii
Vedetele din carton mucegăit, nici navetiştii
Din politica tristă de două parale
Unde se perindă prea mult haimanale.
PATRIA mea va fi întreagă şi fără voi
Lacomii până la nesimţire, turmă de boi
Frenetică, însetată să calce totul sub copită
În ŢARA frumoasă ce-o vreţi pustiită.
PATRIA nu sunt tembelii născuţi pentru hoţie,
Minciună şi jaf, ipochimeni lipsiţi de mândrie.
N-am să fiu niciodată patriot lângă voi
Munţi de neruşinare, maldăre de gunoi ...
PATRIA mea este liniştea munţilor, verdele brazilor
Arşiţa câmpiilor nesfârşite şi palmele ţăranilor
Bătătorite de sapă la începutul mileniului trei,
Este înţelepciunea şi puritatea semenilor mei.
PATRIA mea este fratele obidit prin Italia
Şi sora noastră buna, umilită în Spania
Copiii deştepti, plecaţi departe peste ocean,
Amărâtul ce-şi drămuieşte ultimul ban.
PATRIA mea binecuvântată de Dumnezeu!
Răzvrătit zilnic, pios ţie mă-nclin eu
Robul tău care curând voi fi pământ
Robul nemultumit, încă viu şi neînfrânt.
NICU MURGĂŞANU – Poem penetrant
Vederea mea de chestiuni morale arsă
Nu mai suportă cunoscutele javre
Gata mereu să contracteze o farsă
De la birouri masive înşirând palavre.
Mintea lor săracă, vidă şi sterilă
Permanent minată de-o ieftină zgură
Contabiliceşte numărându-i, ţi se face milă
Succesivă, vomă te apucă şi ură.
Javre fiind, împut aerul, îi văd
Forfotind prin monstruoasele case
Lipsiţi de la şira spinării prăpăd
Fac la primirea porţiei de oase.
Ronţăitul scabros în ureche loveşte
Când lancea lăcomiei le trece prin burtă
Ostil şi evident minciuna-i pedepseşte
Penetrant, dramatic şi patima li-i scurtă.
Au să plesnească hahalerele-n zoaie
La culcare iubito nu fii îngândurată
Trage sinceritatea pe mine şi-n ploaie
Mâine să-i blestemăm încă odată.
NICU MURGĂŞANU – Albastrul de
cer şi aerul clar
Niciunde în lume,
nu poţi fi mai în siguranţă
ca sub albastrul de cer
respirând aerul clar, fără mirosul
prafului de puşcă
muncind cum se cuvine
iubindu-ţi femeia
alintându-ţi copiii
scriindu-i prietenului departe
că eşti bine...
Scuip pe mâncătorii de oameni
şi sentimente, dau cu piciorul
în maşinariile lor infernale
care strică
albastrul românesc – mai ales
şi-al pământului
încărcând aerul cu moarte.
Le trimit o bucată caldă de pâine
pe care scrie tihnă şi pace,
întrebându-i cum le convine.
Convins c-o vor savura
îi chem alături de mine
şi prietenii mei –
le pun în mână o culoare
cum ar fi galbenul de grâu
sau albastrul de Voroneţ
care să cureţe mintea şi ochiul
pentru mai buna vedere
a ce înseamnă să vrei
şi să fie o linişte frumoasă
numită pace!
OVIDIU VASILE NYILAS
Cluj-Napoca
OVIDIU VASILE NYILAS
Cluj-Napoca
OVIDIU VASILE NYILAS – E Unu Decembre
E unu decembre, salut România!
E ziua de noi consacrată, români,
Unirii celei mari, săvârşită la Alba,
Serbată de-atunci de românii stăpâni.
Şi an după an, memorată, de-a pururi,
În inimi şi-n minţi, adevăr din străbuni,
E unu decembre, salut România,
Alarma porneşte, deşteptarea români!
E unu decembre, salut România!
Trosnesc artificii pe cerul senin
Fanfara intonează ,,Deşteptarea române”,
Iar mulţimea, în transă, lăcrimarea-şi reţine
Şi-un frate identifici pentr-o clipă-n vecin.
Un hohot e imnul ce-n talgere sună,
De plâns ori de râs, de ascend ori declin,
E unu decembre, salut România!
Cum ai fost şi cum eşti, noi oricum te iubim!
E unu decembre, salut România!
Întregirea de ţară pentru neamul creştin,
E-nvierea din noapte cu pâine şi vin,
România-nviată din somnul de moarte,
Barbari de tirani şi acum o combin’.
Îi vedem stând drepţi şi cu mâna la piepturi,
Însă mintea le umblă la afaceri şi chefuri,
E unu decembre, salut România!
Naţiune-adormit - deşteptată puţin.
E unu decembre, salut România !
Prin oraşe-n pieţi adunări de mulţimi,
Se-adun’ politrucii şi ţin cuvântare,
Cu vorbe deşarte adunatei “prostimi”.
Ce cred ei prostime-i norodul şi ţara,
Ei, cârmuitorii ce pleacă şi vin,
E unu decembre, salut România !
Serbăm ca de paşte momentul sublim.
E unu decembre, salut România!
De cugeţi şi simţi cât de cât româneşte
Şi crezi că faci parte din mare popor,
Vibraţie-n inimi şi-n sânge trăieşte
Trecutul ce strigă, că vrea viitor.
Adaugă-i speranţa că asta-l hrăneşte,
Pentru judecată, avem Creator
E unu decembre, salut România!
La mulţi ani cu bine, ţara mea de dor.
Şi an după an, memorată, de-a pururi,
În inimi şi-n minţi, adevăr din străbuni,
E unu decembre, salut România,
Alarma porneşte, deşteptarea români!
E unu decembre, salut România!
Trosnesc artificii pe cerul senin
Fanfara intonează ,,Deşteptarea române”,
Iar mulţimea, în transă, lăcrimarea-şi reţine
Şi-un frate identifici pentr-o clipă-n vecin.
Un hohot e imnul ce-n talgere sună,
De plâns ori de râs, de ascend ori declin,
E unu decembre, salut România!
Cum ai fost şi cum eşti, noi oricum te iubim!
E unu decembre, salut România!
Întregirea de ţară pentru neamul creştin,
E-nvierea din noapte cu pâine şi vin,
România-nviată din somnul de moarte,
Barbari de tirani şi acum o combin’.
Îi vedem stând drepţi şi cu mâna la piepturi,
Însă mintea le umblă la afaceri şi chefuri,
E unu decembre, salut România!
Naţiune-adormit - deşteptată puţin.
E unu decembre, salut România !
Prin oraşe-n pieţi adunări de mulţimi,
Se-adun’ politrucii şi ţin cuvântare,
Cu vorbe deşarte adunatei “prostimi”.
Ce cred ei prostime-i norodul şi ţara,
Ei, cârmuitorii ce pleacă şi vin,
E unu decembre, salut România !
Serbăm ca de paşte momentul sublim.
E unu decembre, salut România!
De cugeţi şi simţi cât de cât româneşte
Şi crezi că faci parte din mare popor,
Vibraţie-n inimi şi-n sânge trăieşte
Trecutul ce strigă, că vrea viitor.
Adaugă-i speranţa că asta-l hrăneşte,
Pentru judecată, avem Creator
E unu decembre, salut România!
La mulţi ani cu bine, ţara mea de dor.
OVIDIU VASILE NYILAS – Ne era scris
Ne era scris pe steag unire
Și-am decupat drapelul sfânt,
Şi n-am ştiut să umplem locul
Ne era scris pe steag unire
Și-am decupat drapelul sfânt,
Şi n-am ştiut să umplem locul
Şi n-am ştiut cu ce cuvânt,
Iar gaura-n drapel rămâne
Şi tu slujeşti la alţi stăpâni.
L-ai decupat şi-aşa rămâne,
De douăzeci de ani, amâni
Cu fapte, să-ntărești cuvântul
Și setimentul cel profund;
Să te aşezi pe vatra ţării,
Să pui un petec în rotund.
Iar vinovații-s fără vină,
Stegarul - singur vinovat;
L-ai împușcat în ziua sfântă,
C-o lovitură de palat.
Ai defilat apoi prin lume,
Lăsând de gardă la drapel
Un ucigaș de sfinți renume
Și-o țară-ntreagă șantier,
Iar între două paralele
Simbolul României Mari,
La mijloc, între două rele,
Precum Isus între tâlhari.
Dar grozăvia-i pe sfârşite,
Iar gaura de la drapel
Se-acoperă cu vechea stema
Și-un spirit va renaşte-n el,
Cum a-nviat, în zi de Paște,
Isus Hristos, în cimitir;
Din toată țara, învia-vom
De prin orașele martir,
Căci l-am scăpat de steagul roşu
Perechea, ce l-a ruşinat,
Lungindu-i dureros priveghiul
Să nu vorbească ne-ntrebat.
Iar gaura-n drapel rămâne
Şi tu slujeşti la alţi stăpâni.
L-ai decupat şi-aşa rămâne,
De douăzeci de ani, amâni
Cu fapte, să-ntărești cuvântul
Și setimentul cel profund;
Să te aşezi pe vatra ţării,
Să pui un petec în rotund.
Iar vinovații-s fără vină,
Stegarul - singur vinovat;
L-ai împușcat în ziua sfântă,
C-o lovitură de palat.
Ai defilat apoi prin lume,
Lăsând de gardă la drapel
Un ucigaș de sfinți renume
Și-o țară-ntreagă șantier,
Iar între două paralele
Simbolul României Mari,
La mijloc, între două rele,
Precum Isus între tâlhari.
Dar grozăvia-i pe sfârşite,
Iar gaura de la drapel
Se-acoperă cu vechea stema
Și-un spirit va renaşte-n el,
Cum a-nviat, în zi de Paște,
Isus Hristos, în cimitir;
Din toată țara, învia-vom
De prin orașele martir,
Căci l-am scăpat de steagul roşu
Perechea, ce l-a ruşinat,
Lungindu-i dureros priveghiul
Să nu vorbească ne-ntrebat.
OVIDIU VASILE NYILAS – Ţara nimănui
Am sărit să-mi apăr țara,
Am depus un jurământ
Și-am căzut ucis de-un frate,
Jos, cu fața la pământ
L-am udat cu stropi de sânge
Și cu lacrimi l-am udat
Maică-mea acasă plânge
Și nu-i nimeni vinovat
Zac pe umerele crucii
Jerbe și cununi de flori
Necuvântă politrucii
Nesistemul de valori.
Devalorizați de-a pururi
Trădători și trădătoare
Conștiințele-ncărcate
Se târăsc în continuare
Printre stive de cadavre
Ce le-atârnă greu în minte
Implorând iertarea-n taină
Sufletelor adormite
După ceacănele sorții
Noi eroii, morții vii
Vă dorim o viață lungă!
Și, să nu puteți muri!
PETRE GIGEA-GORUN
Craiova - România
RADU POPA
București
RADU POPA – Scenetă cu arcuș și rochie
PETRE GIGEA-GORUN
Craiova - România
Străbunii mei
Străbunii mei din veacuri, sunt ţărână,
Împreunaţi tot una cu pământul
Iar de la ei ne-a fost dat să rămână
Şi fapta ce-o făcură…şi cuvântul.
S-au contopit cu glia şi cu neamul
Cu tot ce s-a mişcat în ţara asta
S-au înfrăţit cu râul şi cu ramul
Când le-a fost dat să înfrunte şi năpasta.
Ei sângele şi-au dat pentru dreptate
Ca liberă să se păstreze Ţara
Veghind mereu din vremuri frământate,
Să nu se-aprindă pe aceste locuri, para.
Iar pilda lor e vie şi înţeleaptă
Ca să păstrăm o patrie străbună,
Urcând spre culmi mereu din treaptă în treaptă,
Lăsa-vom Ţării lauri şi cunună.
Dorm liniştiţi strămoşii în ţărână
Împreunaţi tot una cu pământul
C-ai lor urmaşi luându-şi soarta în mână,
Păstrează mai departe legământul.
De-ai mei strămoși cu drag mi-aduc
aminte
Strămoşii noştri dorm azi în morminte
Şi despre ei în multe cărţi se scrie
Pe unde au luptat, cu bărbăţie
Despre strămoşi cu drag mi-aduc aminte!
Vorbind de ei n-avem, poate, cuvinte
Ca amintirea lor s-o poţi descrie
Dar ei au fost mereu la datorie,
Pe unde-au presărat şi oseminte.
În sufletele lor a fost pământul
Şi scumpă vatră, patrie străbună
Au apărat cu sânge legământul,
Ca nimănui nicicând, să se supună
Doar patria fiind mama şi cuvântul
Din flori de libertăţi purtând cunună!
Carte de citire
O carte de citire e vatra strămoşească
În care dorm de veacuri strămoşii în morminte
Citind, tot nu mă satur de slova românească
În care-s încrustate aducerile-aminte.
Din Sarmisegetuza ajunge pân’ la mine
Emoţia întreagă a Daciei ferice,
Cu slovele de sânge, din vale de Rovine
Şi din Vaslui, din Putna, un clopot vorbe zice.
Şi-au scris mereu viaţa cu fapte vitejeşti
Strămoşii mei de veacuri, cei păstrători de vatră,
Ei sunt Călugărenii şi zid la Mărăşeşti,
Eroi ciopliţi de vremuri în amintiri şi-n piatră.
O carte de citire e vatra strămoşească
În care dorm de veacuri strămoşii în morminte
Ce-aduc până la mine, prin slova-i românească,
Îndemnuri şi temeiuri, aducerile-aminte.
De când ne știm pe-acest pământ am fost
De când ne ştim pe-acest pământ am fost
Fii demni din neamuri de romani şi daci
Legaţi ca şi-o pădure de copaci,
Leagăn măreţ şi vatră şi-adăpost.
Noi împlinim în lumea noastră-un rost
Şi-n ceasurile grele avut-am buni cârmaci
Străbunii au dat în timp nedrept haraci
Dar niciodată îngenunchiaţi n-am fost.
Ni-i glia gând şi vatra noastră bună
De mii de ani doar vatră strămoşească
E muma noastră, muma cea străbună,
Cu munţii şi câmpia părintească
La pieptul ei ca pe copii ne-adună
Cu grija ei tot demni ca să ne crească.
Umbra lui Eminescu la Florești
Unde e bătrânul dascăl care ştie a socoate,
Să de-a timpul înapoi şi cu oameni dacă poate
Şi cu vremi mai mult de-un secol de uitare şi de somn.
La Floreşti dând la iveală pe poet măreţul Domn.
Haide, încercându-ţi harul prea puternicul meu Dascăl
Şi-n puteri miraculoase din lumină iarăşi nască-l
Tărâmul Moşiei Mandrea fă-l din nou iar cu păduri
Iar poetul în rădvan tras la ham de patru suri.
O domniţă prea rumoasă, cochetând cu ochii galeşi
Să-l îndemne ca să scrie un poem celebru iarăşi
Muză mult prea diafană păstrătoare de dorinţi
O comoară fără seamăn moştenită din părinţi
Iar din frământate gânduri izvorând din univers
O poveste de iubire se transformă-ncet în vers.
Este înaripat poetul căci nu ştie de ce anume
Se înalţă peste vreme şi trăieşte-n altă lume,
Unde naşte Paradisul versuri şi nemărginire
Şi în suflet se aşterne dulcea rază de iubire.
Minunatul chip e-un înger, luminos cu plete-n vânt
Ca o binecuvântare răsărită pe pământ
Dând bineţe tuturora cum de altfel se cuvine
La biserica de-alături vine iarăşi să se-nchine
Dacă poţi, bătrâne Dascăl, tu dă timpul înapoi
Ca Mihai, măreţul Domn să ajungă lângă noi.
RADU POPA
București
RADU POPA – Scenetă cu arcuș și rochie
Stau doar în parc şi înghit numai fum
mestec dintr-o ţigară şi scuip tutunul
băncile au devenit mai goale aleile prea pline
a început să plouă cu frunze şi ceaţă
aştept ultima bătaie a ceasului...
mestec dintr-o ţigară şi scuip tutunul
băncile au devenit mai goale aleile prea pline
a început să plouă cu frunze şi ceaţă
aştept ultima bătaie a ceasului...
din autobuzul vechi coboară pantofi
picioare rochie mâini gât şi plete
undeva
un suflet tace şi se închină
eu privesc în gol
până la mine mai sunt cinci paşi
fredonez un vals lung şi vechi
două buze roşii se deschid şi aud versuri
dansăm amândoi în nebunie
toate frunzele se înfioară şi gem
o iau în braţe o iau în inimă
spre urechea mea aleargă unele cuvinte şchioape
se-mbracă în fugă şi coboară pe un arcuş
pălăria mea cade
o şterg de praf îmi aprind ultima doză de fum
am rămas cu ochii în gol
pantofii încă se aud în acelaşi ritm
se simte mai bine frigul azi
aştept un autobuz vechi
la colţul parcului stă un cântăreţ cu o flaşnetă
din zecile de frunze
multe mi s-au lipit de tălpi
nu pleca
o
nu pleca
ea
o să vină cât mai curând…
RADU POPA– Războinica după copil
Mamă,
tata de ce a plecat fără palton...
uite,
încă miroase orizontul a el
gulerul se mișcă și mânecile la fel
poate că îi e frig poate că plânge
mamă
tu nu trebuie să plângi
am auzit afară pași
miroase a fum de țigară și a pielea tatălui
calul nechează câinele latră ușa rămâne închisă
mamă
spune-mi o poveste de război
tata are o pușcă un pistol o fotografie
undeva
tranșeele sunt prea mari pentru morți
dar tata
tata le evită sare peste ele învinge sârma durerea
bocancii obuzele rănile
vine acasă mâine poimâine răspoimâine
nu e așa
nu e așa mamă?
mamă
au trecut luni întregi
și nu au mai venit scrisori lungi
mirosind a moarte
porți doliu ai ochii întunecați
poate că tata s-a luat la luptă cu dumnezeu
l-a învins și acum se întoarce cu steaguri în spate
parcă aud vocea lui
tu zici că e iarăși vântul
eu sper mamă
eu sper în viață.
tata de ce a plecat fără palton...
uite,
încă miroase orizontul a el
gulerul se mișcă și mânecile la fel
poate că îi e frig poate că plânge
mamă
tu nu trebuie să plângi
am auzit afară pași
miroase a fum de țigară și a pielea tatălui
calul nechează câinele latră ușa rămâne închisă
mamă
spune-mi o poveste de război
tata are o pușcă un pistol o fotografie
undeva
tranșeele sunt prea mari pentru morți
dar tata
tata le evită sare peste ele învinge sârma durerea
bocancii obuzele rănile
vine acasă mâine poimâine răspoimâine
nu e așa
nu e așa mamă?
mamă
au trecut luni întregi
și nu au mai venit scrisori lungi
mirosind a moarte
porți doliu ai ochii întunecați
poate că tata s-a luat la luptă cu dumnezeu
l-a învins și acum se întoarce cu steaguri în spate
parcă aud vocea lui
tu zici că e iarăși vântul
eu sper mamă
eu sper în viață.
RODICA CERNEA
Galați
RODICA CERNEA – Aş vrea să uit
Galați
RODICA CERNEA – Aş vrea să uit
Aş vrea să uit
de noaptea
ce-mi întinde mâna,
de noaptea
ce-mi întinde mâna,
de haita hoţilor
ce sar pe noi
întruna,
de crivăţ,
de păcate,
de neamul omenesc
în parte!
Aş vrea să uit
de clipa care trece,
de neaua albă
ce acoperă urâtul,
de focul
ce mă mistuie uşor,
de zilele-mi fugare
şi de tot
ce este trecător!
Aş vrea să uit
de tot ce e minciună,
de cei slugarnici
ce se vor conducători,
de toţi ce vor
să-nalţe
viitorul,
pe o temelie
strâmbă
şi luptă,
cu marele-adevăr!
Mă-ntreb adesea,
unde sunt cei
care-au murit
pe baricade,
unde-s străbunii
ce ne-au dat
o ţară,
unde e legea,
unde s-a ascuns
dreptatea?
Doar întrebări
la care răspunsuri
nu găsesc,
doar adevăruri
ce acum pălesc.
Asta e viaţa?
Asta e tot ce pot avea?
Asta e viaţa
pe care mi-o doresc?!
E rău
să cauţi împlinirea,
să cauţi sensul
şi adevărul vieţii?
Să uiţi chemarea,
cuvântul,
să uiţi de binele
ce zace
cu adevărat
în noi?
Castele de nisip
ce alţii au clădit
dărâmă-le şi ‘nalţă
zid, zidit,
să nu-l sfărâme
nicicând furtuni
şi ploi,
să nu se risipească
atunci când e atins de răi!
Înalţă fruntea
omule,
priveşte drumul drept,
nemuritor să fii
prin fapte
şi adevăruri dure,
nu fii lacheul
celui ce se scaldă
veşnic,
în minciună!
ce sar pe noi
întruna,
de crivăţ,
de păcate,
de neamul omenesc
în parte!
Aş vrea să uit
de clipa care trece,
de neaua albă
ce acoperă urâtul,
de focul
ce mă mistuie uşor,
de zilele-mi fugare
şi de tot
ce este trecător!
Aş vrea să uit
de tot ce e minciună,
de cei slugarnici
ce se vor conducători,
de toţi ce vor
să-nalţe
viitorul,
pe o temelie
strâmbă
şi luptă,
cu marele-adevăr!
Mă-ntreb adesea,
unde sunt cei
care-au murit
pe baricade,
unde-s străbunii
ce ne-au dat
o ţară,
unde e legea,
unde s-a ascuns
dreptatea?
Doar întrebări
la care răspunsuri
nu găsesc,
doar adevăruri
ce acum pălesc.
Asta e viaţa?
Asta e tot ce pot avea?
Asta e viaţa
pe care mi-o doresc?!
E rău
să cauţi împlinirea,
să cauţi sensul
şi adevărul vieţii?
Să uiţi chemarea,
cuvântul,
să uiţi de binele
ce zace
cu adevărat
în noi?
Castele de nisip
ce alţii au clădit
dărâmă-le şi ‘nalţă
zid, zidit,
să nu-l sfărâme
nicicând furtuni
şi ploi,
să nu se risipească
atunci când e atins de răi!
Înalţă fruntea
omule,
priveşte drumul drept,
nemuritor să fii
prin fapte
şi adevăruri dure,
nu fii lacheul
celui ce se scaldă
veşnic,
în minciună!
RODICA CERNEA – Tristeţe
Acum, va ninge
peste muritorii
cu capete plecate,
dar nu cu adevăr
şi nici cu linişte
sau pace!
Va ninge
cu tină
şi multă nedreptate.
Ochii goliţi
de orice adevăr
privesc tot în tărână
şi-apăsătoare
şi tristă
este viaţa lor!
Să mai sperăm noi, oare,
că va veni
şi ziua libertăţii,
că izbăviţi vom fi,
noi toţi,
mai crezi tu, oare?
Mai crezi în adevăr?
Mai crezi în libertate?
Mai crezi tu în dreptate?
Durerea-i mult prea mare
şi nedreptatea
tot mai grea,
cei tineri,
nu mai au voinţă
şi nici răbdare
s-aştepte clipa cea izbăvitoare!
În cele patru zări
ei pleacă tot mereu,
acasă, au rămas
copiii şi bătrânii
şi cei cu punga
doldora de bani,
ce-şi râd în barbă
privindu-te pe tine,
biet sărman!
Işi etalează
opulenţa,
somnolenţa
şi rotunjimea burţii,
în parlament
sau pe ecran,
când tu, române,
încovoiat sub biruri
nu ai un ban în buzunar!
Munceşti pe coşul zilei
ce ei l-au calculat,
munceşti,
să ai un dumicat
şi-o haină veche
ce alţii-au aruncat!
Dreptatea unde-i?
te-ntreb pe tine,
biet sărman,
o fi poate...
la tine-n buzunar?
RODICA CERNEA – Adevăr sau
eroare?
E zi frumoasă, astăzi, şi câtă încântare,
dar este trist românul, speranţa lui îl doare!
Flămânzi îi sunt copiii, nevasta-i revoltată,
durerea-i sapă riduri, cum sapă-n piatră-o daltă!
Parlamentari v-aţi adunat la sfat cu toţi, în mare taină,
ca să-i furaţi ultimul leul ce-l mai avea în haină,
dar voi flămânzi besmetici, uitaţi că-n a lui viaţă
românul simplu rabdă şi rabdă, dar învaţă!
Jefuitori de ţară e tagma voastră slută,
putere nu mai are pe sfânt ca să-l corupă.
Trezitu-s-a românul, sătul e de minciună,
e timpul ca puterea minciunii, să apună!
Să părăsiţi senatul unde-aţi făcut păcate,
să vă spălaţi ruşinea doar dacă se mai poate.
Trezitu-s-a românul din somnul lui prea greu,
el, care-n viaţa asta a fost doar sclav, mereu.
Românii îşi dat mâna şi fug spre farisei,
la zid îi pun, acum, pe hoţi şi pe mişei!
Cei ce-au furat, ne fură şi-un ultim dumicat,
plăteasc'acum, cu-averea, cu viaţa-al lor păcat!
Vreau doar atât s-arăt, tristeţe şi mânie,
condeiul meu va scrie, cât va putea să scrie!
Nu voi uita vreodată că-s simplu muritor,
slujit-am adevărul şi slujindu-l vreau să mor.
dar este trist românul, speranţa lui îl doare!
Flămânzi îi sunt copiii, nevasta-i revoltată,
durerea-i sapă riduri, cum sapă-n piatră-o daltă!
Parlamentari v-aţi adunat la sfat cu toţi, în mare taină,
ca să-i furaţi ultimul leul ce-l mai avea în haină,
dar voi flămânzi besmetici, uitaţi că-n a lui viaţă
românul simplu rabdă şi rabdă, dar învaţă!
Jefuitori de ţară e tagma voastră slută,
putere nu mai are pe sfânt ca să-l corupă.
Trezitu-s-a românul, sătul e de minciună,
e timpul ca puterea minciunii, să apună!
Să părăsiţi senatul unde-aţi făcut păcate,
să vă spălaţi ruşinea doar dacă se mai poate.
Trezitu-s-a românul din somnul lui prea greu,
el, care-n viaţa asta a fost doar sclav, mereu.
Românii îşi dat mâna şi fug spre farisei,
la zid îi pun, acum, pe hoţi şi pe mişei!
Cei ce-au furat, ne fură şi-un ultim dumicat,
plăteasc'acum, cu-averea, cu viaţa-al lor păcat!
Vreau doar atât s-arăt, tristeţe şi mânie,
condeiul meu va scrie, cât va putea să scrie!
Nu voi uita vreodată că-s simplu muritor,
slujit-am adevărul şi slujindu-l vreau să mor.
Aminte să ne aducem de cei ce nu mai sunt,
în sfânt pământul ţării ei şi-au găsit mormânt.
Slujit-au adevărul cu sacru legământ.
E jertfa lor eroare, sau doar o boare-n vânt?
RODICA CERNEA – A cui e vina?
Nu vreau să fiu în astă lume hăituit
şi lacrima aş vrea s-o văd cum moare,
vreau să te văd, cum zorii tu i-ai biruit,
vreau doar să văd, cum soarele răsare!
Nu vreau s-aştept ca viaţa să mă ocolească
în timp ce haitele flămânde trec prin faţa mea,
vreau nerăbdării mele, clipa, leac să îi găsească
iar tu românule să fii pe cer, o mica stea!
Şi dacă drumul tău ades e troienit,
iar neaua va continua să cadă,
nu mai privi cerşind înspre acel zenit,
chipu-ţi înlăcrimat, străinul va voi să-ţi vadă!
Când pe obraji ai lacrimi multe, râuri,
zâmbeşte spre acel ce-n faţă îţi flutură democraţii
el doar te vrea vedea, gârbov sub multe biruri,
şi-nlăcrimat, visând, la zările-ţi pustii!
Cu-obrazul şfichiuit de vântul care trece,
şi vorbe grele ce asupră-ţi se abat,
nu mai gândi la neaua albă care-i rece,
ci doar la clipele ce-n roata vieţii neîncetat îţi cad!
Sunt mulţi ce-ar vrea să vad-acum lumina
şi să trăiască neînfricaţi ca niste pui de lei,
dar a cui credeţi oare că e toată vina
când voi aţi ridicat în slavă, pe răi şi pe mişei?
SILVIA BYA URLIH
22 iunie 1959 - Tulcea
SILVIA BYA URLIH– Lăsaţi-mă să fiu român!
şi lacrima aş vrea s-o văd cum moare,
vreau să te văd, cum zorii tu i-ai biruit,
vreau doar să văd, cum soarele răsare!
Nu vreau s-aştept ca viaţa să mă ocolească
în timp ce haitele flămânde trec prin faţa mea,
vreau nerăbdării mele, clipa, leac să îi găsească
iar tu românule să fii pe cer, o mica stea!
Şi dacă drumul tău ades e troienit,
iar neaua va continua să cadă,
nu mai privi cerşind înspre acel zenit,
chipu-ţi înlăcrimat, străinul va voi să-ţi vadă!
Când pe obraji ai lacrimi multe, râuri,
zâmbeşte spre acel ce-n faţă îţi flutură democraţii
el doar te vrea vedea, gârbov sub multe biruri,
şi-nlăcrimat, visând, la zările-ţi pustii!
Cu-obrazul şfichiuit de vântul care trece,
şi vorbe grele ce asupră-ţi se abat,
nu mai gândi la neaua albă care-i rece,
ci doar la clipele ce-n roata vieţii neîncetat îţi cad!
Sunt mulţi ce-ar vrea să vad-acum lumina
şi să trăiască neînfricaţi ca niste pui de lei,
dar a cui credeţi oare că e toată vina
când voi aţi ridicat în slavă, pe răi şi pe mişei?
SILVIA BYA URLIH
22 iunie 1959 - Tulcea
SILVIA BYA URLIH– Lăsaţi-mă să fiu român!
Când viață am primit de la Dumnezeire,
știam că sunt român,
că asta-i țara mea…
ani au trecut de la a mea trezire,
dar văd că unii vor
a mi-o lua.
Când primii pași m-au dus
în școala vieții,
știam că România este casa noastră,
dar văd cum unii îi fură
zorii dimineții
și îi sădește pentru ei
în glastră.
Când fiului i-am pus în mână cartea,
știam că doar aici
își va croi un drum.
Vă cer acum :
lăsa-ții libertatea!
nu îi striviți urcarea!
nu îi prefaceți visele în scrum!
Când mi-am clădit o casă
și un nume,
știam că România mi-este viitorul.
Vă cer :
Lăsați-mi țara și al ei renume!
să nu-i secați onoarea,
nu-i ștergeți tricolorul !
Acum când în priviri
am frunze ofilite
și nu știu câte crengi îmi mai rămân,
vă cer
să nu v -ascundeți în searbăde cuvinte
și vă mai cer,
LĂSAȚI-MĂ SĂ FIU ROMÂN!
știam că sunt român,
că asta-i țara mea…
ani au trecut de la a mea trezire,
dar văd că unii vor
a mi-o lua.
Când primii pași m-au dus
în școala vieții,
știam că România este casa noastră,
dar văd cum unii îi fură
zorii dimineții
și îi sădește pentru ei
în glastră.
Când fiului i-am pus în mână cartea,
știam că doar aici
își va croi un drum.
Vă cer acum :
lăsa-ții libertatea!
nu îi striviți urcarea!
nu îi prefaceți visele în scrum!
Când mi-am clădit o casă
și un nume,
știam că România mi-este viitorul.
Vă cer :
Lăsați-mi țara și al ei renume!
să nu-i secați onoarea,
nu-i ștergeți tricolorul !
Acum când în priviri
am frunze ofilite
și nu știu câte crengi îmi mai rămân,
vă cer
să nu v -ascundeți în searbăde cuvinte
și vă mai cer,
LĂSAȚI-MĂ SĂ FIU ROMÂN!
SILVIA BYA URLIH – Să fim
iar mândri
Îngenunchez în fața steagului -
un gând frumos începe-n mine
să dospească;
visez să-i fie date magului
durerile-ți,
iubită țară românească.
Ești țara mea,
ești România mea!
culorile-ți mă-mbărbătează!
azi, vreau să fii precum o stea
azi, vreau să uiți c-ai adormit,
să fii iar trează.
Mă rog la Domnul,
lumina sfântă a ți-o dărui,
să strălucești
să nu mai stai pe-afară...
să-ți fie cald în casa sufletului, zi de zi,
să nu mai ai viața amară.
Mă rog ca fiul meu să fie mândru
că l-am născut
și l-am crescut la tine-n casă,
să poată fericit păși prin verde codru,
să uite de durerile
ce-l apasă.
Îți dăruiesc iubită țară românească,
sufletul meu
și-al celor ce-și doresc
floarea iubirii, pe creste, să sădească,
să fim iar mândri când trandafiri,
pe munte, înfloresc.
iubită țară românească.
Ești țara mea,
ești România mea!
culorile-ți mă-mbărbătează!
azi, vreau să fii precum o stea
azi, vreau să uiți c-ai adormit,
să fii iar trează.
Mă rog la Domnul,
lumina sfântă a ți-o dărui,
să strălucești
să nu mai stai pe-afară...
să-ți fie cald în casa sufletului, zi de zi,
să nu mai ai viața amară.
Mă rog ca fiul meu să fie mândru
că l-am născut
și l-am crescut la tine-n casă,
să poată fericit păși prin verde codru,
să uite de durerile
ce-l apasă.
Îți dăruiesc iubită țară românească,
sufletul meu
și-al celor ce-și doresc
floarea iubirii, pe creste, să sădească,
să fim iar mândri când trandafiri,
pe munte, înfloresc.
SILVIA BYA URLIH – Rugăciune
pentru țară
Mă rog, să nu te gârbovești
Sub greaua ta povară
Mă rog, să nu mă părăsești
Săracă, mândră țară.
Mă rog, să-ți fie bine
Să-nveți iar să zâmbești,
Cel ce vine la tine
Să vadă că trăiești.
Mă rog la Dumnezeu
Ce mi-e mereu aproape,
Să-ți ia greul cel greu
De toate să te scape!
Atât pot să mai fac
Acum la mine-n țară
Căci nu pot găsi leac
La cei ce te-abuzară.
Mă rog ca cel sărac
Să iasă-n primăvară,
Mă rog acum și tac,
Săracă, mândră țară !
Să-nveți iar să zâmbești,
Cel ce vine la tine
Să vadă că trăiești.
Mă rog la Dumnezeu
Ce mi-e mereu aproape,
Să-ți ia greul cel greu
De toate să te scape!
Atât pot să mai fac
Acum la mine-n țară
Căci nu pot găsi leac
La cei ce te-abuzară.
Mă rog ca cel sărac
Să iasă-n primăvară,
Mă rog acum și tac,
Săracă, mândră țară !
SILVIA BYA URLIH – Lacrimile
României
Îngenuncheați la mila voastră,
cerșim puțină îndurare…
aveți putere-asupra noastră ….
căci sunteți greii… noi, fără apărare.
Suntem îngenuncheați, cu toții,
de voi, ce ne striviți sub talpă fiii…
cei ce-au pierit se-nchină morții,
cerând să se-ndure de noi.. viii.
Suntem îngenuncheați de voi,
voi cei ce încă ne conduceți…..
vrem să ne scoateți din nevoi.
dar sunteți reci și țara o distrugeți.
Curg lacrimile României sfinte,
plâng strigătele oropsiților români,
se-ndreaptă către cei ce astăzi n-au în minte,
decât de ei, de banii lor și ai lor păgâni.
Suntem îngenuncheați în rugă,
la tine Doamne, tot venim plângând,
ne-am săturat de cei ce ne subjugă,
de secole pe sfântul meu pământ.
Suntem îngenuncheați, Stăpâne.
Tu, Doamne, doar tu o să alegi….
pe noi…. pe ei și poate mâine,
de greu blestem să ne dezlegi.
Vor da socoată poate Ție Doamne,
noi suntem simpli, fără apărare….
le cerem zilnic să ne fie bine ….
vrem să trăim ca oameni, nu ca niște fiare.
SILVIA BYA URLIH – Cu iubire
Ard focuri de jale în inima lumii,
în inima ei cu ură se-ntind
urcă din grotele minții
spre noaptea luminii,
oceane-n apusuri se-nneacă pe rând.
Ceruri se zbat în tăcerea durerii,
pădurea și marea în fulger se scutură,
câmpia-și privește durerea –nserării,
florile plâng , lângă ciutură.
În albul luminii mă poartă în zbor,
o petală din ploi, sub care
tristețea lumii aș vrea să ascund…
lumină în suflete-aș vrea să strecor….
spre ura lor, iubirea-mi privește zâmbind.
Ceruri se zbat în tăcerea durerii,
pădurea și marea în fulger se scutură,
câmpia-și privește durerea –nserării,
florile plâng , lângă ciutură.
În albul luminii mă poartă în zbor,
o petală din ploi, sub care
tristețea lumii aș vrea să ascund…
lumină în suflete-aș vrea să strecor….
spre ura lor, iubirea-mi privește zâmbind.
STEJĂREL IONESCU
Timișoara
STEJĂREL IONESCU – Umbra Iancului
La Ţebea, Iancu a înviat din morţi
şi a ieşit afar’ din cimitir
s-a dus la margine de drum, cu toţi
cei ce l-au ştiut pe el martir,
s-a aşezat tăcut pe prag de seară
şi a privit din nou spre Apuseni
era târziu şi un sfârşit de vară
când Iancu a cinat cu ai lui meseni,
cu mâna streaşină la ochi, el a cătat în zare
oştenii lui pierduţi departe în munţi
pe dealuri se-aprindeau iar felinare
şi codrii păreau tot mai cărunţi,
la ceas de seară tulnicul cânta
un cântec pentru Iancu şi oşteni
iar umbra Iancului spre munţi trecea...
ȘTEFAN AFRIMESCU
4 februarie 1951 - Pitești
Timișoara
STEJĂREL IONESCU – Umbra Iancului
La Ţebea, Iancu a înviat din morţi
şi a ieşit afar’ din cimitir
s-a dus la margine de drum, cu toţi
cei ce l-au ştiut pe el martir,
s-a aşezat tăcut pe prag de seară
şi a privit din nou spre Apuseni
era târziu şi un sfârşit de vară
când Iancu a cinat cu ai lui meseni,
cu mâna streaşină la ochi, el a cătat în zare
oştenii lui pierduţi departe în munţi
pe dealuri se-aprindeau iar felinare
şi codrii păreau tot mai cărunţi,
la ceas de seară tulnicul cânta
un cântec pentru Iancu şi oşteni
iar umbra Iancului spre munţi trecea...
ȘTEFAN AFRIMESCU
4 februarie 1951 - Pitești
ŞTEFAN DUMITRU AFRIMESCU - Zisese profetul înainte să plece…
Cel care va stăpâni focul va
stăpâni
și lumea de la un capăt la altul,
din începuturi până la sfârșitul
veacurilor,
și plin de adevăr îi era logosul…
și se va-ntoarce într-o zi singur
profetul, singur și cu mâinile
goale,
cu pleoapele grele de veghe și
buzele
umflate de profeții… se va
întoarce
într-o zi în plin miez de stea
călătoare
să te apere
se va-ntoarce singur cu gândul și
cu
tristețe-n glas, vă va zice:
opriți totul și mă ascultați… am
venit să
vă apăr… și mulți veți râde și veți
pune-ntrebări: de cine și cum…?
și, așa, cu mâinile goale? Drept
cine te crezi…
și-l veți lua în râs, și-l veți
alunga, până la
urmă, cu pietre.
Noaptea fântânilor-noi, izvoare
și voi… voi, adică noi înșine…
ce altceva mai eram decât uitare și…
trecut,
fraternizând cu lupii pe drumuri
de sare, rătăcind blânzi uneori și-n
neștire
pe mări de pulberi și de absență,
noi singuri născuți pentru a-mbrățișa
doar derizoriul și a ne purta
vina
până vom trece, din nou, în
izvoare,
până la nesfârșire, aproape,
și aceasta ar însemna un alt exil
și
pentru încă o mie de ani, va
trebui
să ne-ntoarcem în noaptea din noi
și să rămânem, singuri cu noi,
urmând
să ne pierdem cu semințe cu tot.
Și voi care știați premisele și-a-ntrezări
viitorul…
tărâm de vis viitor, timp
nenăscut încă, spuneți unde
vor mai răsuna pașii omului?
și voi aurora, coborâte în
sărbători ilegale, arătați
drumul și vestiți de furtună…
omul și-a culcat anotimpurile -
în piatră și cu viața dezvelită
până
la os, s-a aruncat, peste abis.
Izvoare tinere țâșneau sfâliind
noaptea minerală a lumii,
și aducându-i viața înapoi,
copilăria îi era de negăsit,
uitată sau pierdută doar
pe cine știe care altă plajă
omul se simțea pământ
și era adevărul cel dintâi.
Și cel care plecase în noapte,
n-a mai avut vreme de-ntoarcere,
visul lui se terminase pe drum,
tu mai puteai să aștepți în
noaptea
ta, în crepusculul visului tău.
Și oricâtă scuză aș vrea să pun
în locul curajului tău, tot nu
ți-ar folosi la nimic, dimpotrivă…
Zborul fosil al timpului
și noi, deodată, și aripă, și
zbor,
traversând lumea, tocmai pe acolo,
pe unde nu se poate altfel,
decât în somn, pe unde cerul e o
Sahară și lumea toată, o rană
încă vie.
Și deodată, soarele scapătă,
se face noapte, deodată,
și eu rămân singur
cu drumul “De aici încolo,
se va purta fiecare pe sine“
devenisem prea grei de atâta
glorie și uitare.
Acum, scriu în ceasul când
de prin peșteri și grote,
de pe pereții acestora,
ca de pe fețele unor imense
oglinzi
de piatră, de calcar sau andezit,
timpul a început să ne steargă
urmele noastre uitate pe cer!
Selecție (fragment) din vol “No
men’s patria”, apărută la AMB 2002.
ŞTEFANIA PUŞCALĂU
Onești
ȘTEFANIA PUȘCALĂU – Casa de frig
Istoria se scrie cu paşii rătăciţi
Când se lasă-n tine grea amărăciune -
Nefericită ţară a celor necăjiţi,
Celor ce-au rămas cu buze taciturne
Să îţi mai plângă soarta, veacul de tăcere,
Să te-aprindă-n taină ca pe-o lămpioară,
În timp ce vin de-afară zvonuri de cădere
Că au rămas puţini şi că-i frig în ţară.
Eşti patrie de mame cu prunci abandonaţi
Şi cu bătrâni ajunşi în ultimul lor hal;
A mai rămas o mână de tineri condamnaţi
Să te aibă-n grijă pe patul de spital.
Te mistui cu-ncetul, statuile oftează
Şi crucile toate se-aud cum respiră;
Strămoşii te simt - Românie, stai trează!
Fă-ţi focul în sobă şi gânduri deşiră.
Mi-e milă de tine, hohotindă... ce soartă!
Bea-ţi ceaiul amar să te pui pe picioare
Când dorul de mame se întinde pe hartă,
Când frigul din noi se-aprinde-n felinare.
Prea mulţi înstrăinaţi, ce sărăcie-n case!
Românul tău munceşte până la sudori
Şi îşi iubeşte sfânt femeile frumoase –
Întoarceţi-vă-acasă măcar de sărbători!
Când casa voastră însăşi v-a rămas străină,
Când timpul e greu şi se-aude cum trece
S-aprindă fiecare-n brad câte-o lumină,
Să ningă sfânt şi cald în România rece.
ŞTEFANIA PUŞCALĂU – România mea, frumoasă şi goală
(şi plec…)
E o tăcere clocotitoare aici, plâng pe ascuns cuvintele.
Pornesc la drum aşa, cu pieptul dezgolit în faţa vieţii, un tânăr care visează iubire, pe un drum pe care câinii din şanţuri stau gata să muşte. Am petrecut nopţi întregi scriind pagini despre speranţă şi iubire, cu libertatea înfricoşător de frumoasă de a-mi iubi rădăcinile, ţara, dar şi cu regretul profund că mă risipesc.
E primăvară în ţara lui Papură Vodă şi nu mai înfloreşte nimic. Doar sărăcia pe mese, deznădejdea şi mizeria. Rămân uitate poveştile despre neam, rămân plângând icoanele cu chipul Mariei cerându-i îndurare Domnului nostru Iisus Hristos pentru deşertăciunea lumii acesteia. Rămâne România mea tăinuită, cu porţile vechi de lemn şi munţii de piatră, dumnezeiesc de frumoasă şi îndelung iertătoare pentru tinerii goi de patrie, tradiţii şi neam.
Rămâne mama mea plângând… şi cum pot eu să-i explic de ce plec? Sau poate că ştie. E de ajuns să mă privească tăcut. Pentru că arde inima în mine, mamă, sunt plină de viaţă, viaţă din tine! Când mi-ai dăruit aripile mi-ai spus şi că-i departe orizontul, iar acum trebuie să învăţăm amândouă plecarea mea de acasă. N-am să mă pierd, mamă, în tumultul lumii de azi şi n-am să rătăcesc departându-mă, pentru că plec de acasă cu ruga ta dumnezeiesc de caldă spre ceruri! Ştiu că eşti tulburată, şi nu-mi va fi dor mai mare în lume decât de căuşul palmei tale.
Şi plec… cu România mea în suflet. A mea… şi a voastră… a tinerilor de azi care n-o pot înţelege îndeajuns.
ŞTEFANIA PUŞCALĂU – Naiul ţării mele plânge
Ştiu că-i prea sărac cuvântul gurii mele
Să-ţi spun că-mi arzi în piept, şi mă doboară
Cel râs nebun şi prost că ne eşti ţară,
Un nai ce-şi plânge-ascuns istoriile grele
Când bătrânii strâng în palmele uscate
Pământ crăpat, ce nu dă rodul grânii,
Pe străzi sunt îngeri la cerşit, copiii,
Iar în ţara lor e gripă şi e moarte
Precum fântâni secate, ard scrieri de poeţi
Din milă şi ruşine mai rabdă Dumnezeu
Şi-i trist că doar aşa mai pot să te scriu eu –
Eşti ţara mea… minţită de hoţi şi falşi profeţi.
Şi-acuma parcă simţi Decembrie ningând
Trecând prin tine spaimă ca de armă,
C-aceşti netrebnici astăzi te condamnă
Să-nveţi o moarte lungă în naiul tău plângând.
Onești
ȘTEFANIA PUȘCALĂU – Casa de frig
Istoria se scrie cu paşii rătăciţi
Când se lasă-n tine grea amărăciune -
Nefericită ţară a celor necăjiţi,
Celor ce-au rămas cu buze taciturne
Să îţi mai plângă soarta, veacul de tăcere,
Să te-aprindă-n taină ca pe-o lămpioară,
În timp ce vin de-afară zvonuri de cădere
Că au rămas puţini şi că-i frig în ţară.
Eşti patrie de mame cu prunci abandonaţi
Şi cu bătrâni ajunşi în ultimul lor hal;
A mai rămas o mână de tineri condamnaţi
Să te aibă-n grijă pe patul de spital.
Te mistui cu-ncetul, statuile oftează
Şi crucile toate se-aud cum respiră;
Strămoşii te simt - Românie, stai trează!
Fă-ţi focul în sobă şi gânduri deşiră.
Mi-e milă de tine, hohotindă... ce soartă!
Bea-ţi ceaiul amar să te pui pe picioare
Când dorul de mame se întinde pe hartă,
Când frigul din noi se-aprinde-n felinare.
Prea mulţi înstrăinaţi, ce sărăcie-n case!
Românul tău munceşte până la sudori
Şi îşi iubeşte sfânt femeile frumoase –
Întoarceţi-vă-acasă măcar de sărbători!
Când casa voastră însăşi v-a rămas străină,
Când timpul e greu şi se-aude cum trece
S-aprindă fiecare-n brad câte-o lumină,
Să ningă sfânt şi cald în România rece.
ŞTEFANIA PUŞCALĂU – România mea, frumoasă şi goală
(şi plec…)
E o tăcere clocotitoare aici, plâng pe ascuns cuvintele.
Pornesc la drum aşa, cu pieptul dezgolit în faţa vieţii, un tânăr care visează iubire, pe un drum pe care câinii din şanţuri stau gata să muşte. Am petrecut nopţi întregi scriind pagini despre speranţă şi iubire, cu libertatea înfricoşător de frumoasă de a-mi iubi rădăcinile, ţara, dar şi cu regretul profund că mă risipesc.
E primăvară în ţara lui Papură Vodă şi nu mai înfloreşte nimic. Doar sărăcia pe mese, deznădejdea şi mizeria. Rămân uitate poveştile despre neam, rămân plângând icoanele cu chipul Mariei cerându-i îndurare Domnului nostru Iisus Hristos pentru deşertăciunea lumii acesteia. Rămâne România mea tăinuită, cu porţile vechi de lemn şi munţii de piatră, dumnezeiesc de frumoasă şi îndelung iertătoare pentru tinerii goi de patrie, tradiţii şi neam.
Rămâne mama mea plângând… şi cum pot eu să-i explic de ce plec? Sau poate că ştie. E de ajuns să mă privească tăcut. Pentru că arde inima în mine, mamă, sunt plină de viaţă, viaţă din tine! Când mi-ai dăruit aripile mi-ai spus şi că-i departe orizontul, iar acum trebuie să învăţăm amândouă plecarea mea de acasă. N-am să mă pierd, mamă, în tumultul lumii de azi şi n-am să rătăcesc departându-mă, pentru că plec de acasă cu ruga ta dumnezeiesc de caldă spre ceruri! Ştiu că eşti tulburată, şi nu-mi va fi dor mai mare în lume decât de căuşul palmei tale.
Şi plec… cu România mea în suflet. A mea… şi a voastră… a tinerilor de azi care n-o pot înţelege îndeajuns.
ŞTEFANIA PUŞCALĂU – Naiul ţării mele plânge
Ştiu că-i prea sărac cuvântul gurii mele
Să-ţi spun că-mi arzi în piept, şi mă doboară
Cel râs nebun şi prost că ne eşti ţară,
Un nai ce-şi plânge-ascuns istoriile grele
Când bătrânii strâng în palmele uscate
Pământ crăpat, ce nu dă rodul grânii,
Pe străzi sunt îngeri la cerşit, copiii,
Iar în ţara lor e gripă şi e moarte
Precum fântâni secate, ard scrieri de poeţi
Din milă şi ruşine mai rabdă Dumnezeu
Şi-i trist că doar aşa mai pot să te scriu eu –
Eşti ţara mea… minţită de hoţi şi falşi profeţi.
Şi-acuma parcă simţi Decembrie ningând
Trecând prin tine spaimă ca de armă,
C-aceşti netrebnici astăzi te condamnă
Să-nveţi o moarte lungă în naiul tău plângând.
ŞTEFANIA PUŞCALĂU – Aceeaşi
Românie
Nu v-a fost greu
şi nu v-a fost ruşine
Să măcinaţi
Nu v-a fost greu
şi nu v-a fost ruşine
Să măcinaţi
cuvântul meu stâncos
Şi-aţi hohotit
cu gurile străine
Când îmi plângeam
durerea pân’ la os
Şi azi îmi apăreţi
din când în când
Ca un coşmar,
şi mă apucă mila
Nu pentru că
v-am cunoscut urlând
Ci pentru că
nu ştiţi ce e lumina
Şi dacă-ar fi
pe voia mea să fie
Ca să mă nasc din nou,
aşa râvnesc
Să plâng
într-o aceeaşi Românie
Şi tot pe voi, aceştia,
să iubesc.
Şi-aţi hohotit
cu gurile străine
Când îmi plângeam
durerea pân’ la os
Şi azi îmi apăreţi
din când în când
Ca un coşmar,
şi mă apucă mila
Nu pentru că
v-am cunoscut urlând
Ci pentru că
nu ştiţi ce e lumina
Şi dacă-ar fi
pe voia mea să fie
Ca să mă nasc din nou,
aşa râvnesc
Să plâng
într-o aceeaşi Românie
Şi tot pe voi, aceştia,
să iubesc.
VASILE POPOVICI
20 decembrie 1938 - Botoșani
VASILE POPOVICI – Dulce Românie!
20 decembrie 1938 - Botoșani
VASILE POPOVICI – Dulce Românie!
Cu cât ne e mai mare iubirea de moşie,
şi ura creşte-n noi întru a ne urî duşmanul;
ne-aducem bine-aminte că-ntreg Aliotmanul
l-am risipit ca pleava vânturată de pe glie.
Şi-i vom izbi vârtos pe-acei care ne calcă glia,
întregi ne vom păstra-n nerisipirile din noi
atât cât Ciomolungma nu se va face muşunoi,
că nu-i pe lume alta mai dulce – România!
VASILE POPOVICI – Cuvintele
Lăsaţi cuvintele să râdă la lună,
la soare,
la stele, la prund, la pământ,
la toate câte sunt.
Râdeţi cuvintelor, niciodată nu plângeţi!
Slobod fie-vă râsul, spusul, ajunsul.
Râdeţi cuvinte surori, cuvinte fraţi,
cuvinte mame, cuvinte taţi.
Râdeţi cuvintelor, nu lăcrămaţi!
Dragoste fie-vă orice vocală,
orice consoană,
orice silabă!
Şi iubire, fie-vă!
Fiţi, voi cuvintelor,
drepte, neaplecate, neirosite,
neînvrăjbite, neobosite,
nerobite, nesubjugate,
nepline de păcate!
Fiţi bogate, nu sărăcite!
Iar voi,
care încă mai sunteţi nemuriţi,
mânuiţi-le, folosiţi-le săbii
care lovesc adulatorii de neromânesc,
invadatorii, stricătorii, detractorii!
Voi,
care mai aveţi un Dumnezeu,
daţi închinăciune
cuvintelor crescute pe plai românesc!
VASILE POPOVICI – Doină
Nu te mai fluieră românul,
doină,
din frunza ruptă dintr-un ram,
de parcă nu ai mai avea
vreo noimă
în fizionomia-acestui neam.
Te-au fugărit din ţară
ca pe-un câine,
bătând la porţi străine şi pustii.
Te strig, te chem
să vii din nou la mine,
Dar drumul de întoarcere
nu îl mai ştii.
Şi lucrul cel mai rău din lume
e că nu am nici o putere
să te-ntorc acasă;
din fluier şi din frunză
să te strig pe nume,
să-ţi pun petale-n cânt
şi să te fac mireasă.
De aş doini nostalgic din frunză
ori din tulnic
durerea vremurilor
care s-au schimbat,
un râs machiavelic mi-ar spune
ne-ndoielnic,
că am ieşit din timp
şi sunt cam demodat.
VASILE POPOVICI – Nu voi rodi în
pământ străin
(replică la poemul „Voi rodi în pământ străin"
de Valentina Becart – vol. ,,Pe muchia
instabilă dintre existenţă şi neant”…).
(replică la poemul „Voi rodi în pământ străin"
de Valentina Becart – vol. ,,Pe muchia
instabilă dintre existenţă şi neant”…).
Nu voi rodi niciodată
în pământ străin!
aici mi-e rodirea,
sămânţa şi-ncolţirea.
Aici vreau să rodesc bogat,
să rupă cu poftă – din creanga mea –
trecătorul,
mărul ajuns în pârgă.
Doar crengile-mi uscate
le veţi putea pune pe foc,
rădăcinile – niciodată!
rădăcinile mele nu ard,
sunt prea pline de sevă
şi prea împrăştiate, ramificate
prin dedesubturi.
Mi le puteţi – cel mult – călca,
dar să mi le dezrădăcinaţi,
să le-aruncaţi ca pe nişte crengi
uscate,
pe foc,
aiasta nu puteţi face
niciodată!
Voi fi rădăcina patriei mele
şi a neamului meu;
din mine vor odrăsli lăstari
din care va creşte pădure
ori livadă,
să ducă până la capătul fără capăt
rodirea seminţiei neamului meu.
Nu, nu voi rodi niciodată
în pământ străin!
VICTOR BURDE
7 martie - Alba Iulia
VICTOR BURDE – Clopotele Alba Iuliei
Drumeţule,
Inainte de a călca în oraşul acesta,
unde sufletele martirilor
încă veghează la porţi de cetate,
ascultă faptele străbunilor,
rostite de fiecare clopot, ce bate!
Sub dangăt şi astăzi, mulţimea vuieşte,
aclamând, pe Viteazul Mihai;
Sufletul lui de-a pururi pluteşte,
peste steaguri de luptă şi tropot de cai!
Răsună profund către cer,
porunca-i dată - înspre nemurire,
strigată din pieptul întregului neam:
UNIRE!,UNIRE!, UNIRE!
Prelung, tânguirea de clopot,
jeleşte martirii - cu roata zdrobiţi,
în plânsul mulţimii şi vaiete-n hohot,
de mână străină barbar schingiuiţi!
Drumeţule, prin Alba Iulia-
Cetatea de suflet a neamului meu,
Să ştii că aici - unde sfântă e glia,
păşeşte din când, în când... Dumnezeu
7 martie - Alba Iulia
VICTOR BURDE – Clopotele Alba Iuliei
Drumeţule,
Inainte de a călca în oraşul acesta,
unde sufletele martirilor
încă veghează la porţi de cetate,
ascultă faptele străbunilor,
rostite de fiecare clopot, ce bate!
Sub dangăt şi astăzi, mulţimea vuieşte,
aclamând, pe Viteazul Mihai;
Sufletul lui de-a pururi pluteşte,
peste steaguri de luptă şi tropot de cai!
Răsună profund către cer,
porunca-i dată - înspre nemurire,
strigată din pieptul întregului neam:
UNIRE!,UNIRE!, UNIRE!
Prelung, tânguirea de clopot,
jeleşte martirii - cu roata zdrobiţi,
în plânsul mulţimii şi vaiete-n hohot,
de mână străină barbar schingiuiţi!
Drumeţule, prin Alba Iulia-
Cetatea de suflet a neamului meu,
Să ştii că aici - unde sfântă e glia,
păşeşte din când, în când... Dumnezeu
VICTOR BURDE – Priceasnă pentru
Apuseni
Trece Dumnezeu pe deal,
Florile se-apleacă-n cale
Şi din ochi de cer răsare,
Cruce peste Sfântu-Ardeal.
Binecuvîntează Doamne, munţii către care urci
Şi pe cei ne-ntorşi acasă de pe câmpul de bătaie,
Scrişi în clipa veşniciei - astăzi prund printre pâraie,
Osândiţi să n-aibă cruci…
Binecuvîntează Doamne, numele Ardealului
Şi să nu te miri, Stăpâne,
Că şi azi se-aud prin grâne,
Pururea neliniştite fluierele Iancului.
Şi ne apară de rele, numai bucurii ne lasă
Peste vetre risipite în adâncul munţilor,
Căci prea multe doine dor,
Când umblăm pribegi prin lume, amintindu-ne de casă.
Lasă să mai cadă stele,
Peste sufletele duse
În stihii demult apuse,
Ca să-şi facă porumbeii, peste noapte cuib din ele.
Binecuvîntează Doamne, neamul nostru românesc;
Să se bucure de pace,
Să trăiască cum le place,
Sub mâna-ţi ocrotitoare, pruncii, care acuma cresc!
VICTOR
BURDE – Patriei
Când voi muri, aş vrea să am în mână,
Un pumn de lut din sfanta mea ţărână.
Si chiar de-ar fi să muşc pământul,fulgerat,
Să nu-mi clătească gura, ca trumpu-îmbălsămat.
Eu n-am să plâng că am căzut răpus,
Când voi simţi că trec în marele apus,
Ci am să râd, ca dacii - care căzuţi pe glie,
Luau pământ cu ei, să-l aibă-n veşnicie.
Nu sunt pe alte plaiuri, păduri atât de verzi,
În orice colţ al lumii ai încerca să vezi;
Şi nici albastrul apei nu l-am găsit mai clar,
Oriunde am fost în lume, dincolo de hotar.
De-aceea, ţară, vreau să-ţi fiu apărător,
Cu drag, să-ţi flutur steagul tricolor,
Copiii mei, nepoţii şi toţi urmaşii lor,
Să fie oameni liberi şi demni de-acest popor!
de mână străină barbar schingiuiţi!
Drumeţule, prin Alba Iulia-
Cetatea de suflet a neamului meu,
Să ştii că aici - unde sfântă e glia,
păşeşte din când, în când... Dumnezeu!
VIOREL GONGU
2 august 1950 - Mogoșoaia
2 august 1950 - Mogoșoaia
VIOREL GONGU – De ziua ta, MOLDOVĂ
Cu
sila, măritată cu-n străin,
În
casa ta ai fost numai o roabă
Iar
Mama ta, cu inima în spini,
Plângea
furiş, vândută pe tarabă.
Aţi
plâns, amar, sub sabie şi cnut,
Şi
tu, şi Mama, lacrimi deopotrivă,
Aţi
scurs în unda ce curgea pe Prut,
Cu
vin, cu miere, pâine şi colivă.
..........................................................
Şi
mai doineai, în somn, de-atâta dor,
De
casa mare, de surori, de fraţi,
De
Marea Neagră, scursă în pridvor,
De
piscurile mândre, din Carpaţi.
Şi-acum,
priveşti în zare, spre Rarău,
Când
toamna spală cerul de păcate,
Dar
tu să speri că bine, după rău,
Va
fi pentru copiii tăi, şi poate,
De
ziua ta, în anul viitor,
Nu
vei serba ceva-mpotriva firii
Şi
Domnul Dumnezeu, îndurător,
Va
da zapis, serbând Ziua Unirii!
VIOREL GONGU – De ce?
Ca-n
fiecare an, o telegramă
Mă-ndeamnă
să mă duc la parastas,
Colivele
sunt tot ce i-au rămas
Bunicii
care mamei îi e mamă.
Când
după front, rămas-a cu trei fete,
Basmaua
neagră n-a mai lepădat,
Rămasă
şi muiere, şi bărbat,
Sandalele
le-a-nlocuit cu ghete.
Şi
a rămas străjer în văduvie,
Cu
sapa şi cu caii de dârlog...
Atâţia
ani lăsaţi, etern polog...
Doar
cimitirul o mai ţine vie.
Nu
pot să dorm de dorul meu de buna,
Iz
de tămâie vine peste Prut,
Odată-n
an am voie să-i sărut
Îngenunchind,
în lacrimi, bunei mâna.
În
nerăbdări, ca glonţul de pe ţeavă,
Abia
aştept să trec nedrept hotar,
Cu
unchii şi cu verii, din pahar,
Un
strop să las în ţarina jilavă,
Şi-n
repetări eterne, ca-ntr-o criză,
Va
întreba bunica în stins grai:
"De
ce pe malul stâng e un alt plai?
De
ce la parastas, vă cereţi viză?"
VIOREL GONGU – Tu ești
Tu
eşti altarul închinării
La
tot ce ne e drag şi sfânt,
Noi-tremurarea
lumânării,
Aprinsă
la un tainic cânt;
Tu
eşti amiaza ce ne strânge
Cu
tot ce este românesc,
Noi
suntem ţarina ce-n sânge,
Din
versurile tale cresc;
Tu
eşti o unică-mpărţire
Ce
n-are niciodată rest,
Noi,
doar ecoul de simţire,
O
umbră-a astrului celest;
Tu
eşti cărarea către lume,
Ce-ai
oferit-o la români,
Noi,
orbii lumii fără nume
Pe
care, ne-ncetat, îi mânii;
Tu
eşti în noi, în fiecare,
Eşti
ziua aşteptată-n drag,
Noi
suntem, astăzi, înserare,
Rătăcitori,
din prag în prag...
.......................................
Răscolind cenuşa vetrei strămoşeşti,
prin cuvinte sacre – vie strălucire,
vom înălţa o ţară pân’la nemurire...
ELISABETA GÎLCESCU - Poetul
Și de cădem, străine,
Oare cine ne susține?
Ce braț vânjos ne trece
Peste timpul ucigaș și rece?
Ce duh ne apără veșmântul
Slobod și pribeag cuvântul?
Și de cădem, străine,
Tu, ține-te de mine
Încă am puterea-n mână
Și doina cea străbună,
Chiar un suspin de-i vine,
E blând, fără rușine...
Și de cădem cu totul,
Vom lua tăcerea sfântă,
Din dor, din noi, s-o cânte,
Neîntrerupt, poetul...
În nopți însingurate,
Va scrie altă carte...
ELISABETA GÎLCESCU – Suflet românesc
Răscolind cenuşa vetrei strămoşeşti,
prin cuvinte sacre – vie strălucire -
vom înălţa o ţară pân’la nemurire...
Era
un cer senin în noi;
Înălțam,
sub bolțile albastre,
Un
univers de visuri plin.
Sortiți
eram, atunci,
Și
prinși în vraja
Sufletului
de român.
Eram
uniți cu vremea,
Lăsată
moștenire
Am
fost și suntem
Mănunchi
într-o ființă
Ce-așteaptă
iarăși vara
Cu
rod bogat de zâmbet
În
suflet românesc...
Slâvind
țărâna sângerată
Cu
glasul ce ne cheamă,
O
floare răsări-va
Din
mâinile pioase,
O
floare se închină
La
aceeași mamă-țară...
Editura Măiastra
Târgu-Jiu
2013
Sponsor: Școala Populară de Artă Târgu-Jiu
EDITOR: ELISABETA GÎLCESCU
În curând, ediția a II-a a Concursului de poezie patriotică
"SUFLET ROMÂNESC"
POIANA LUI MIHAI
2013
Iubită ţară (corectat,20 ianuarie 2013,autorIonel Creţu)
RăspundețiȘtergereIubită ţară, în ţară, nu te pot avea cu dragoste !
Acolo, departe, pentru mine n-ai mai fi o pacoste !
Unde îmi sunteţi fraţii mei? Unde îmi sunteţi surori de neam?
Veniţi lângă mine dragii mei, ca să vă spun al meu alean!
Aici, când sunt departe de voi toţi, văd altfel lucrurile:
Acolo, cu tupeu, acuzam ţara cu necazurile ;
Aici pot respira liber, suspine, năduf, adunate ;
Acolo-n răsfăţ cu pretenţii o biciuiam pentru toate ;
Aici sunt sechestrat (nu mint) în libertate, dar în surghiun,
Îmi lipseşte obiceiul de a mă plânge ca un nebun;
Acolo eu nu scăpam un prilej şi urlam că să capăt,
Ce, cu tupeu, consideram cuvenit,… eram tot un ţipăt;
Aici am confort, dar deasupra-mi e sabia lui Damocles,
Acolo dădeam din picioare, mă credeam copilul ales
Şi-mi loveam mama, care tăcută îmi promitea suzeta;
Aici am dezamăgiri : nimeni nu îmi ridică vizeta,
Nu mă întreabă nimeni, nici nu port pică, n-am cui, ce-i cere;
Acolo treceam, rânduri, rânduri, cu strigăte de durere,
Şi lozinci, toţi puri, cu pretenţii de supt mamă vlăguită;
Aici mă dau după ceilalţi, mă maschez , am faţa vopsită;
Stau după băştinaşi, după tufiş, şi-mi ascund şi accentul,
Fie ce-o fi, să nu mă descopere, înghit excrementul;
Acolo minţeam , hiperbolizam, toate le credeam rele,
Chiar şi datul zăpezii din faţa casei, le vedeam grele;
Aici mint mereu când e rău, să nu deranjez cu vaiete,
Eu venetic; n-am cui a mă plânge,… uneori mai băiete
Chiar nu-mi găsesc Dumnezeul meu, la care cu drag mă rugăm,
Nedistingându-l de Dumnezeul lor, unii au chiar şaman !
Acolo îmi cream ziduri, îmi cream piedici, chiar îmi dădeam
Cu stângu-n dreptul, rateuri şi gafe, toate îmi permiteam;
Aici trec prin ziduri, dând cu capul (dar nu mă plâng), mă lovesc,
Mă mir chiar eu singur, cât pot îndura ,fără să mă jelesc;
Acolo , cu toate metehnele ce le aveam, eram eu;
Aici nu ştiu cine-s, vreau să-mi revin, dar nu găsesc panacea;
Acolo te uram, ţara mea, o nefirească simţire,
Aici inima mi se rupe, sufletu’-i plin de iubire!
Iubită ţară (corectat,21ianuarie 2013,autor~ Ionel Creţu)
ȘtergereIubită ţară, în ţară, nu te pot avea cu dragoste!
Acolo, departe, pentru mine n-ai mai fi o pacoste!
Unde îmi sunteţi fraţii mei? Unde îmi sunteţi surori de neam?
Veniţi lângă mine dragii mei, ca să vă spun al meu alean!
Aici, când sunt departe de voi toţi, văd altfel lucrurile:
Acolo, cu tupeu, acuzam ţara cu necazurile;
Aici pot respira liber, suspine, năduf, adunate;
Acolo-n răsfăţ cu pretenţii o biciuiam pentru toate;
Aici sunt sechestrat (nu mint) în libertate, dar în surghiun,
Îmi lipseşte obiceiul de a mă plânge ca un nebun;
Acolo eu nu scăpam un prilej şi urlam că să capăt,
Ce, cu tupeu, consideram cuvenit, eram tot un ţipăt;
Aici am confort, dar deasupra-mi e sabia lui Damocles,
Acolo dădeam din picioare, mă credeam copilul ales
Şi-mi loveam mama, care tăcută îmi promitea suzeta;
Aici am dezamăgiri : nimeni nu îmi ridică vizeta,
Nu mă întreabă nimeni, nici nu port pică, n-am cui, ce-i cere;
Acolo treceam, rânduri, rânduri, cu strigăte de durere,
Şi lozinci, toţi puri, cu pretenţii de supt mamă vlăguită;
Aici mă dau după ceilalţi, mă maschez , am faţa vopsită;
Stau după băştinaşi, după tufiş, şi-mi ascund şi accentul,
Fie ce-o fi, să nu mă descopere, înghit excrementul;
Acolo minţeam , hiperbolizam, toate le credeam rele,
Chiar şi datul zăpezii din faţa casei, le vedeam grele;
Aici mint mereu când e rău, să nu deranjez cu vaiete,
Eu venetic n-am cui a mă plânge; uneori mai băiete
Chiar nu-mi găsesc Dumnezeul meu, la care cu drag mă rugăm,
Nedistingându-l de Dumnezeul lor, unii au chiar şaman!
Acolo îmi cream ziduri, îmi cream piedici, chiar îmi dădeam
Cu stângu'-n dreptul, rateuri şi gafe, toate îmi permiteam;
Aici trec prin ziduri, dând cu capul (dar nu mă plâng), mă lovesc,
Mă mir chiar eu singur, cât pot îndura ,fără să mă jelesc;
Acolo , cu toate metehnele ce le aveam, eram eu;
Aici nu ştiu cine-s, vreau să-mi revin, dar nu găsesc panacea;
Acolo te uram, ţara mea, o nefirească simţire,
Aici inima mi se rupe, sufletu’-i plin de iubire!